Regie: Mike Mills
Scenariu: Mike Mills
Imagine: Joaquin Baca-Asay
Montaj: Angus Wall & Haines Hall
Costume: April Napier
Muzica: Tim Delaughter
Sinopsis:
Justin Cobb (Lou Pucci) are 17 ani, dar încă îşi mai suge degetul. Crede că dacă ar putea renunţa la acest obicei ar fi şi el fericit, normal, ca toţi ceilalţi. Singurul lucru care-l determină să renunţe este tratamentul prin hipnoză la care-l va supune ortodontul său (Keanu Reeves). Dar, odată ce nu-şi mai suge degetul, Justin se simte din ce în ce mai singur, iar adevăratele sale probleme nu fac decât să înceapă. El le cere ajutorul părinţilor săi (Tilda Swinton şi Vincent D'Onofrio), unui profesor (Vince Vaughn), prietenei sale (Kelli Garner) ba chiar şi unei vedete de televiziune (Benjamin Bratt), dar sfârşeşte prin a-şi da seama că nimeni nu are răspunsul pe care îl caută şi că fiecare se străduieşte să-şi găsească propriul drum în viaţă. Justin va încerca să înlocuiască alinarea pe care i-o aducea suptul degetului cu Ritalin, iarbă şi sex, dar nimic nu reuşeşte să umple golul. Personajele acestui film, fie ele tinere sau vârstnice, încearcă să fie altceva decât sunt în realitate, nu vor să se confrunte cu îndoielile şi temerile care-i macină, dar în cele din urmă îşi dau seama că trebuie să trăiască viaţa aşa cum este, că nu trebuie să încerce mereu să fie la fel cu ceilalţi, iar defectele lor sunt cele care îi fac iubiţi.
Despre producţie:
Justin Cobb (Lou Pucci) încă îşi mai suge degetul la vârsta de 17 ani. Vrea să scape de acest obicei, ştie prea bine că această meteahnă este dezaprobată de întreaga familie şi că-i pune în pericol viaţa sentimentală şi întregul ansamblu al relaţiilor sociale. Singurul lucru care-l face să-şi schimbe comportamentul este terapia prin hipnoză la care-l va supune medicul său ortodont. Justin credea că toate probleme sale se vor rezolva astfel, că în sfârşit va fi un om "normal", dar necazurile sale de-abia încep. Suptul degetului nu era decât un simptom al unei frici adânc înrădăcinate, legate de faptul că atât el cât şi tatăl lui nu sunt suficient de buni pentru mama lui, care în cele din urmă îi va părăsi. Suptul degetului era singura modalitate prin care-şi putea alina această teamă. Odată ce scapă de acest obicei, Justin va adopta un comportament de maniac, este diagnosticat cu ADHD şi începe tratamentul cu Ritalin, care se transformă într-un substitut pentru meteahna sa. Atunci când efectul medicamentului se combină cu emoţiile produse de anumite schimbări în viaţa sa şcolară, Justin va recurge la marijuana şi sex pentru a înlocui suptul degetului. Tatăl său Mike (Vincent D'Onofrio) este la rândul său complexat de neîmplinirile din timpul liceului: o carieră de sportiv, care pare a fi fost distrusă ca urmare a unei răni la genunchi. De fapt, Mike încă se mai simte ca un adolescent, dar iată că se trezeşte la 40 de ani, cu un fiu care îşi suge degetul pe băncile liceului şi cu o nevastă care poate să-l părăsească în orice moment. Mike disimulează aceste temeri în spatele comportamentului de dur, dar oare cât va mai putea păstra aceste aparenţe? Simte că nu mai poate recurge la minciunile şi la negarea permanentă care l-au susţinut de la terminarea liceului şi până acum. Oare chiar a vrut să fie sportiv de performanţă? Sau nu este decât o falsă identitate pe care şi-a asumat-o în toţi aceşti ani, iar acum nu mai poate să scape de ea?
Soţia lui, Audrey (Tilda Swinton), nu reuşeşte să-şi dea seama cum de viaţa ei a trecut atat de repede. Ba chiar mai are şi un fiu la liceu? pare a se întreba în permanenţă: "Cum de-am ajuns aici?" şi "Asta-i tot, asta e toată viaţa mea?". La doar 40 de ai, ea, ca şi Justin, se luptă pentru a afla cine este cu adevărat, încearcă să-şi accepte defectele. Ca mamă, ştie că nu are toate răspunsurile potrivite pentru a-şi ajuta fiul, ba chiar uneori este prea acaparată de propriile ei probleme pentru a-l mai ajuta. Audrey evadează din această realitate crudă cu ajutorul unei obsesii pentru o vedetă de televiziune, Matt Schraam (Benjamin Bratt), al cărui personaj de pe micul ecran pare a avea toate răspunsurile, dar în realitate dependenţa acestuia de droguri nu va face decât să accentueze deriva ei şi a lui Justin. Fratele mai mic, Joel (Chase Offerle) este destul de retras faţă de restul familiei, şi crede că fratele să mai mare este penibil cu eternele lui probleme. Joel este personajul comic, cu lipsa lui de încredere în valorile acestei familii pline de dileme, dar încăpăţânarea lui aparentă nu trebuie greşit înţeleasă.
Justin va sfârşi prin a cere ajutorul celor din afara familiei sale. Medicul său ortodont, adept al New Age, Perry Liman (Keanu Reeves), pare a fi o oglindă fidelă a căderilor emoţionale prin care trece Justin. Amândoi încearcă să fie altfel decât sunt în realitate, pentru ca astfel să-şi ascundă îndoielile şi temerile. Perry vrea să treacă drept un medic de succes, dar sfârşeşte prin a ajunge o epavă, iar această decădere îi va provoca un fel de plăcere sadică. La şcoală, domnul Geary (Vince Vaughn), profesorul de oratorie al lui Justin, încearcă la început să-l ajute. Comportamentul său alternant, când dominant, când nesigur, este dovedit de faptul că încearcă să-şi trăiască viaţa prin intermediul studenţilor săi. Vrând să pozeze într-un fel de mentor pentru Justin, domnul Geary îşi va da seama că nu poate să-l controleze atunci când băiatul începe să se bucure de succes, şi relaţia lor se va termina repede. O altă relaţie disfuncţională din viaţa lui Justin este cea cu femeia pe care o iubeşte, Rebecca (Kelli Garner). Mascându-şi nesiguranţa faţă de dragoste şi sex în spatele unui comportament dur, ea pare a fi mai matură decât în realitate, dar propriile sale temeri o vor face să-l tragă înapoi pe Justin.
Thumbsucker oferă o viziune onestă şi amuzantă asupra unor oameni care simt ca au fost răniţi profund, atât tineri cât şi maturi. Îşi doresc cu ardoare să fie altcineva decât sunt în realitate, vor să lase în urmă temerile şi îndoielile care îi macină. Vor să fie "normali". Caută soluţii magice, care să-i schimbe instantaneu – dar vor sfârşi prin a-şi da seama că nu pot fi altfel decât sunt, că "normalitatea" nu există, iar defectele lor sunt cele care-i fac iubiţi.
Realizarea filmului
Realizarea unui film independent este o sarcină provocatoare, dar acest lucru s-a dovedit a fi de două ori adevărat pentru filmul lui Mike Mills, Thumbsucker, bazat pe romanul lui Walter Kirn cu acelaşi titlu, deoarece nu numai că a fost finanţat cu mijloace independente, dar în acelaşi timp oferă un punct de vedere cu adevărat independent, abordând subiectul propus cu sensibilitate creativă. Criticând aspru unele dintre tabuurile societăţii americane – familia ca nucleu al societăţii, paradisul din suburbia, puterea atotvindecătoare a medicamentelor moderne – Thumbsucker îşi asumă riscul de a spune adevărul despre felul în care ne complăcem într-un anumit stil de viaţă.
"A fost un proiect dificil", spune producătorul Anthony Bregman. "Este o carte cu adevărat originală, iar felul în care a abordat-o Mike este la fel de original... Industria refuză în general proiecte ieşite din comun, pe care nu le pot cataloga ca valorând o anumită sumă. Cel mai uşor pentru ei atunci când vor să vândă un film este să-l compare cu un alt film apărut de curând, iar atunci când apare ceva extrem de original, precum Thumbsucker, toată lumea va spune că este ceva interesant, dar investiţia e riscantă."
După cum o dovedesc Thumbsucker şi celelalte proiecte vizionate dinaintea sa, există o singură soluţie pentru a realiza un astfel de film: pasiunea neobosită, de nestăvilit. "Cred că este extrem de important să lucrezi doar la filme care îţi plac", spune producătoarea Cathy Schulman. "Iţi ia ani întregi din viaţă, enorm de mult timp, foarte multă perseverenţă, dar de fapt nu te vei plictisi niciodată. Nu te vei întreba niciodată ce dumnezeu cauţi aici. Cel mai important lucru este că fac ceva ce-mi place, care mă mobilizează, care simt că trebuie făcut. Este ceea ce-mi dă energie, puterea de a merge mai departe". Pasiunea lui Schulman pentru acest material este împărtăşită de producătorul Bob Stephenson, care a adus pentru prima oară romanul lui Kirn în atenţia lui Mike Mills. "Nu ajunsesem decât la pagina 65", îşi aminteşte Stephenson, "şi am cumpărat deîndată drepturile de autor". "Iar mai apoi i-am dat lui Mike cartea. I-am spus că trebuie s-o citească. Si mai apoi a glumit mult timp pe seama mea, de fiecare dată când ceva nu mergea bine îmi spunea că poate ar trebui să citesc cartea până la sfârşit înainte de a-mi da cu părerea". Încă râzând pe seama acestei amintiri, Stephenson afirmă că în cele din urmă a reuşit să termine romanul. "Chiar şi atunci când am terminat cartea, Mike îmi tot repeta acelaşi lucru". Din punctul lui de vedere, Mike nu poate decât să spună: "Sunt norocos pentru că el a simţit că este persoana potrivită pentru acest proiect. Încercam să găsim un scenarist, eram în toiul căutărilor, iar el a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-l scrie el. A luptat pentru această idee şi i-a convins şi pe ceilalţi. A fost mâna mea dreaptă de-a lungul întregului proces şi a contribuit masiv la scenariu, a fost persoana care m-a ajutat să văd lucrurile în ansamblul lor. Ii voi fi mereu dator."
Proiectul s-a bucurat de un ajutor nesperat din partea sponsorului Bob Yari, care a acceptat să finanţeze acest film prin intermediul Bull's Eye Entertainment, compania la care este asociat împreună cu Schulman şi un al treilea partener, Tom Nunan. "Bob se foloseşte de această firmă pentru a găsi pelicule care se vor dovedi a fi investiţii bune din punct de vedere economic, dar care vor fi curajoase, filme independente interesante care vor umple golurile de pe piaţa filmelor comerciale", spune Schulman. Din punctul ei de vedere, Mills a fost persoana perfectă pentru acest material. "Cred că dacă vei analiza ansamblul operei lui Mike Mills", spune Bregman, "reclamele sale, videoclipurile, îţi vei da seama că abordează aceleaşi probleme pe care le vei întâlni şi în film. De-asta a ales să facă acest film, pentru că este conform temelor care-l preocupă pe regizorul şi graficianul Mike Mills".
Thumbsucker este debutul în cinematografie al lui Mills, după o carieră apreciată ca regizor de scurt metraje, videoclipuri şi reclame. Dacă mulţi producători şi actori ar fi fost reticenţi faţă de colaborarea cu un debutant precum Mills, acesta a demonstrat de la început că se va ridica la nivelul aşteptărilor celorlalţi. "Mike participa la toate întâlnirile", povesteşte Stephenson despre demersurile care au dus la distribuţia de excepţie a acestui film. "Mereu era doar Mike. Il întrebam dacă nu vrea să particip şi eu la aceste întâlniri, dar el spunea că nu, este o chestie extreme de creativă, pe care vrea s-o facă singur..." Şi aşa a şi făcut. Se ducea singur la toate aceste întrevederi, iar toţi cei care ieşeau din cameră ne spuneau cât de grozav e Mike şi cât de mult îşi doresc să participe la proiect.
Odată ce distribuţia a fost orientată către platourile de filmare din Oregon, Mills le-a dat mână liberă pentru a-şi caracteriza personajele aşa cum cred de cuviinţă, i-a încurajat în cercetările lor şi în încercările de improvizare, atât în timpul repetiţiilor, cât şi la filmări. Scopul era unul simplu: descoperirea adevărului emoţional al poveştii, care urma să fie cât mai aproape de realitate. "Ideea", spune Mike, "a fost să facem în aşa fel încât tot ceea ce se petrece în faţa camerei să pară extrem de real, să trăieşti cu impresia că actorii joacă după cum vor, fără a urma indicaţii precise." Acesta a fost un scop confirmat de tânărul actor principal, Lou Pucci. "Nu pot decât să mă gândesc la un singur lucru atunci când vreau să descriu cum lucrează Mike... la Realitate. Cred că vrea ca aceasta să transpară din fiecare lucru pe care-l face. Vreau să spun că este un film extrem de realist. A vrut să nu fie un film tipic, să nu pară rupt de pe ecranul cinematografului". O altă membră a distribuţiei, Kelli Garner (Rebecca) accentuează importanţa pe care Mike o acordă improvizaţiei. "Mike nu va accepta un actor care nu ştie să improvizeze", spune ea. "Se sperie dacă un actor nu face acest lucru."
Aceste improvizaţii sunt în mare parte răspunzătoare pentru pentru armonia interpretării colective a actorilor, căci le-a permis descoperirea unui limbaj comun în baza cărora au putut colabora. Conform Tildei Swinton, actorii au luat în serios provocările ridicate de improvizare. In timpul perioadei de repetiţie, spune ea, "am încercat să conştientizăm faptul că va veni o zi în care nişte oameni ne vor filma făcând exact acelaşi lucru... dar înainte de a se întâmpla acest lucru, vom intra cu adevărat în pielea familiei Cobb. Vom găsi o cale de a ne comporta exact ca membrii acestei familii şi ne vom ţine de asta, iar mai apoi vom fi filmaţi în plină acţiune". Pucci spune: "a fost grozav să pot improviza cu toată lumea, mai ales cu Tilda şi Vincent, deoarece ei sunt într-un fel părinţii mei. Si chiar m-am simţit ca şi cînd aş fi fost copilul lor de-a lungul întregului film. Este foarte ciudat."
In cele din urmă, toată echipa care a participat la realizarea filmului îl priveşte ca pe o experienţă unică. Vorbind despre rolul central al lui Lou Taylor Pucci, Tilda Swinton spune "era inevitabil că un astfel de miracol precum lou va apărea pe platouri, deoarece acest film a fost de fapt o înşiruire de miracole." Spusele lui Bob Stephenson sunt chiar mai entuziaste: "Sunt uimit în fiecare zi", spune el, "mă tot gândesc că a fost o şansă unică". Cuvintele lui Stephenson ar putea fi cele ale oricărui membru al distribuţiei sau al echipei tehnice: "Ştiu că sună fals, dar este un vis care a devenit realitate. N-aş fi crezut niciodată că voi ajunge să spun aşa ceva, dar este adevărat."