Fără elemente de context, la volanul unui super-sport apare Mike Lowrey (întruchipat de un Will Smith neschimbat la aproape 50 de ani), alături de partenerul său, Marcus Burnett (un Martin Lawrence mai pufos şi mai burghez). Probabil că sunt într-o misiune imposibilă! îşi zice fanul francizei, înşurubându-se în spătarul scaunului de multiplex, satisfăcut de rapiditatea livrării comenzii de entertainment. Popcornul este sărat, sucul răcoritor, şi iată că ecranul imens de iMax îl asigură că nu se va plictisi în următoarele ore.
Surprinzător, obiectul spectaculoasei urmăriri nu este vreun infractor violent înarmat până în dinţi. Nici măcar un terorist radicalizat ce ameninţă să distrugă civilizaţia - americană, bineînţeles! - deşi imediat realizăm că va da multă bătaie de cap poliţistului Marcus Burnett: neînfricaţii, durii poliţişti din Miami aleargă după... micuţul Marcus Burnett. Nepoţelul tocmai apucase să tragă în piept aerul fierbinte din Miami, şi urma să îl scoată afară sub forma unei alarme cel puţin la fel de energizantă ca a sirenei de poliţie.
După ce înţelegem bine că, deşi viaţa şi-a urmat cursul şi s-a multiplicat regulamentar, nimic esenţial nu s-a schimbat. Mike Lowrey este acelaşi păun afemeiat şi elegant, Burnett acelaşi familist amuzant şi cald. Tachinările şi glumele sunt aceleaşi, încălzite de prietenia de o viaţă. Doar un pic răsuflate. Au luat şi ele puţin în greutate sau sunt grizonante precum protagoniştii lor. Dar, tot ca ei, nu recunosc sub nici o formă trecerea anilor. Oricum, şi noi le cunoaştem de mult timp, aşa că le iertăm uşor.
Cei doi prieteni şi parteneri sunt acum legende respectabile ale poliţiei din Miami, tinerii poliţişti se uită cu mândrie la ei, dar şi cu uşoară ironie. Aşteaptă să-şi încaseze pensia. La fel de specială ca şi cariera din spate, bineînţeles. Sângele proaspăt şi ambiţios din nou înfiinţatul AMMO, o unitate specială a Poliţiei din Miami, pasionată de tehnologie, abia aşteaptă să rescrie munca de poliţie.
Din fericire, reflecţia nostalgică asupra conflictului între generaţii nu constituie subiectul filmului. Primul punct de cotitură nu se lasă aşteptat şi întrerupe atmosfera de petrecere de pensionare: Mike Lowrey este împuşcat în piept de un motociclist determinat şi misterios. Chiar în faţa colegilor săi, îngroziţi de asemenea îndrăzneală! Bine antrenat, îmbrăcat în negru pe o motocicletă neagră super-sport, apariţia acestuia promite că bugetul filmului şi rapiditatea acţiunii nu vor fi zgârcite. Ultimele floricele sunt consumate rapid, iar cutia este lăsată să alunece, discret, pe jos. Paharul de cola este pus în locaşul din cotieră, fundul alunecă puţin în scaun şi ochii sunt îndreptaţi fascinaţi, puţin în sus: totul este pregătit! Ne punem centura mentală, petrecerea poate începe!
Aflăm rapid că antagoniştii sunt o familie de gangsteri care au fost răniţi în generozitatea şi încrederea lor suave. Acum nu doresc altceva decât se răzbune pe cei care i-au băgat cândva la închisoare. Indiferent de costuri! Pentru poliţiştii aflaţi în pragul pensionării, este şi normal ca ameninţarea să vină din trecut: până la urmă, nu ar fi putut veni din viitor, nu?
Nemesis-ul ia chipul şi corpul unei matriarhe pe cât de sexy, pe atât de sadice. Ba, ca să fie şi mai convingătoare, se aliază mistic cu niscaiva zeităţi păgâne ale morţii, cărora li se închină de pe un balcon din Mexico City. Central, chiar din faţa impunătoarei catedrale a oraşului. Aşa, să ştie lumea întreagă că religia mexicanilor lor este un amestec de păgânism şi creştinism, departe de puritanismul virtuos al yankeilor.
Personajul Isabel Aretas va delecta amatorii de analiză feministă prin misoginia puternică cu care este descris personajul. Nu doar că întruchipează spaima ancestrală a masculinităţii, fiind la propriu femme fatale. Nu doar că este vrăjitoare - amintind glorioasele vremuri ale arderilor pe rug, dar, mai mult, acţiunile sale sunt demonizate prin lentila falocrată şi egotistă a lui Mike Lowrey. Mai precis, în pofida josniciei de care a dat dovadă Mike în tinereţe, tot ea, femeia, ar fi trebuit să se comporte frumos şi să sufere angelic, în tăcere şi uitare.
Cum era de aşteptat, Mike supravieţuieşte atacului, căci ar fi fost imposibil să dispară din scenă. Aşadar, Mike se ridică la viaţă ca un Achile care nu a fost nimerit în călcâi şi începe să-şi investigheze propriul caz. Cum?! Se întreabă şeful lui, căpitanul Howard (Joe Pantoliani). Asta nu este nici legal, nici etic! Ei bine, va fi de ajuns ca victimele să se adune vertiginos pentru ca măsurile excepţionale să fie justificate. Sau măcar adoptate tacit.
Astfel că partea a doua concentrează promisiunea francizei de supra-doză de adrenalină aşteptată. Deşi sunt multe de văzut şi auzit, sunt puţine de spus. Efectele speciale îşi fac datoria, sunetul este bine înregistrat ca să nu te asurzească, iar întorsăturile de situaţie se perindă în ritm alert. Masa e servită!
Mai trebuie spus că Michael Bay, cel care şi-a impus stilul în primele două episoade, nu mai regizează această a treia parte. Însă, sub cei doi regizori belgieni Adil El Arbi şi Bilall Fallah, producţia păstrează stilul episoadelor anterioare. Conservă nu doar tensiunea şi tachinările dintre cei doi protagonişti, ci şi aerul de acum două decade şi jumătate. Inserturi lungi cu panorame însorite, puse câte puţin pe fast-forward pentru a injecta adrenalină vizuală, sunt combinate cu imagini filmate aproape de nivelul solului cu fete cu picioare lungi şi fuste scurte. Este vândută astfel imaginea unei societăţi capitaliste prospere, binecuvântată de soare şi de ocean, sănătoasă şi arătoasă şi cumva veşnic tânără.
Bad Boys for Life oferă aşadar o distracţie adolescentină, chiar dacă puţin anchilozată. Îţi lasă pe chip acelaşi zâmbet îngăduitor ca atunci când vezi năzdrăvăniile unor puştani pe care îi cunoşti de mult. Pe care, chiar dacă acum sunt maturi şi fac tot glume infantile, nu te poţi supăra.