Teatrul din oameni şi oamenii din teatru - Larry Thomson

"Omul mort, chiar dacă arată ca acela viu, trebuie să aibă o obligaţie, un scop al lui şi numai al lui pentru a încheia ziua împăcat, pentru că, în caz contrar, ar putea constata că e mort şi i-ar fi foarte greu să trăiască..."

Acest citat preluat din caietul de sală al spectacolului de la Teatrul Studio este nucleul demonstraţiei scenice a regizorului Radu Olăreanu, în care sunt implicaţi studenţii anului IV actorie - cu o mână de ajutor şi din partea colegilor lor din anii mai mici.

Avem de a face aşadar cu un text al lui Dusan Kovacevic, care ne poartă prin viaţă, dar mai ales prin teatru, atât la propriu cât şi la figurat. Fidel stilului său (de altfel în pericol de a suferi de o auto-suficienţă care are ca şi consecinţă lipsa elementului surpriză din montările sale), regizorul pune în mişcare un mecanism extrem de complicat pentru a atrage atenţia asupra ideii centrale citată mai sus. Pentru a ne demonstra că ne învârtim într-o lume care este din ce în ce mai debusolată şi în care valorile se amestecă şi se răstoarnă, Radu Olăreanu creează o lume care se sprijină la rândul ei pe mai multe lumi secundare: una a teatrului în care un spectacol nu se poate juca din cauza lipsei actorului principal, alta a realului cotidian iugoslav, dominat pe de soap-urile australiene de la televizor, o altă lume care este chiar cea din soap, plus lumile interioare atât de diferite ale fiecăruia dintre personaje.

Prima lume, aceea a teatrului, este una a isteriilor şi disperării, o lume în care zâmbetul actorului este numai un zâmbet al măştii şi în care disperarea este starea naturală, dar care disperare trebuie ascunsă pentru a reţine publicul în sală chiar şi atunci când nu există nici un spectacol, pentru ca în final chiar această disperare să devină spectacolul oferit plătitorilor de bilete. Aici actorul secundar, cel care stă mereu în umbra marii vedete a teatrului, are ocazia să iasă în faţă şi să capteze atenţia publicului. Mai întâi cu sfială, cu teamă, împins de la spate de o directoare isterică ce ţine cu tot dinadinsul ca reprezentaţia să aibă loc în orice condiţii, Albu (căci aşa îl cheamă pe respectivul actor), iese la rampă şi se vede pas cu pas prins în propria urzeală pe care o încropeşte din mers pentru a nu scăpa publicul din mână. Demarat cu stângăcie şi teamă, demersul său devine unul capcană, în care el rămâne prins fără putinţă de scăpare. De aici rezultă că lumea teatrului - ca şi viaţa - este o încrengătură în care este foarte uşor să rămâi captiv, pericolul cel mai mare apărând când cele două lumi se interferează, iar această interferenţă scapă de sub control. În acest moment trebuie menţionat Cătălin Mândru, în rolul Albu, care, fiind doar în anul II, duce în spate cea mai mare parte a unui spectacol de peste două ore şi jumătate, dând dovadă de tehnică, implicare şi un deosebit dinamism, dublate de o mimică şi o gestică ce sunt captivante, el dând propriul lui spectacol la cote foarte înalte. Ceea ce acţionează însă din când în când împotriva lui este o uşoară tendinţă de supra-joc, de supralicitare a mijloacelor sale artistice, apăsând prea tare în unele momente. Acestea însă se pierd în reala demonstraţie de virtuozitate pe care o oferă, de apreciat cu atât mai mult cu cât el este abia la jumătatea studiilor sale de specialitate. El este secondat cu brio de Irina Bodea Radu (anul IV), în rolul temerarei directoare de teatru, care abordează cu mare uşurinţă diferite stiluri şi modalităţi de joc, aplicate cu dezinvoltură şi naturaleţe, rezultând de aici un tot nuanţat şi captivant. Personajul ei este liantul dintre cele două lumi, cea a teatrului şi cea a realului, ea oscilând în permanenţă între ele.

Lumea reală, pe de altă parte, sufocată de realul prea pregnant, îşi extrage seva pentru supravieţuire din serialele australiene, oamenii de rând urmărind cu patimă şi implicare totală la televizor serialul Larry Thomson, tragedia unei tinereţi, care este întrerupt de o pană de curent în momentul în care urmează să îşi găsească deznodământul aşteptat cu atâta înfrigurare. Rămaşi fără certitudinea finalului, personajele din viaţa reală se văd puse în situaţia de a-şi crea propriul lor final de serial de televiziune, transformându-şi vieţile mărunte în destine spectaculoase, care se încheie cu morţi la fel de spectaculoase, inserate în real cu exagerări melodramatice şi izbucniri de bâlci, pentru a da vieţii coloratura de dramoletă tv. Dramaturgul se joacă aici cu identităţile, creând trei cupluri alcătuite din trei fraţi gemeni căsătoriţi cu trei surori gemene, care reprezintă trei straturi sociale diferite, dar legate între ele prin filonul comun al nevoii de spectaculos. Astfel trec prin faţa noastră Dragan şi Dragana, Boian şi Boiana şi Oliver şi Olivera (cei din urmă emigraţi chiar în Australia lui Larry Thomson), interpretaţi pe către Ionela Nedelea şi George Constantinescu, anul IV, care îşi conturează personajele cu maximă seriozitate, creând momente de un umor intens, arătând că pot concepe personaje identice ca fizionomie, dar diferite ca şi construcţie şi ca şi abordare, dând individualitate proprie fiecăruia dintre cele trei cupluri în parte. Din nou, o demonstraţie de tehnică de scenă foarte bine însuşită, care îi recomandă fără reţinere pentru partituri complexe, cărora le pot conferi savoare şi personalitate.

Alături de Dragan şi Dragana, tot în lumea reală, apar naşii celor doi, Sava şi Savca, foşti deţinuţi acuzaţi de delapidare de către comunişti, Savca fiind o femeie energică, dar a cărei energie se transformă fără excepţie de fiecare dată în isterie, rol în care Geanina Eşanu smulge spectatorilor hohote de râs, prin construirea cu maxim de umor dar şi cu maxim de concentrare a unui personaj fluent şi foarte bine intuit, lăsând să răzbată prin comicul ţinut atent sub control şi tragicul femeii suferinde, cu un soţ semi-retardat, fost ocnaş ca şi ea. Întruchipându-l pe acesta din urmă, anume Sava, Cristian Bojan (anul III), atrage atenţia dând viaţă unui personaj golit de viaţă, reuşind să se impună între celelalte - care vorbesc foarte mult - prin simpla sa prezenţă, personajul lui fiind unul care se exprimă monosilabic atunci când o face, restul fiind doar mişcare sau atitudine, concepute în aşa fel încât se distinge clar dintre toate celelalte, în acelaşi timp păstrând un atent delimitat simţ al măsurii, pentru a menţine echilibrul în scenă. Prin faptul că el - neexprimându-se în cuvinte - păstrează acest echilibru impunându-şi în acelaşi timp personajul, Sava rămâne în memorie ca cineva care îşi creează propria sa lume, paralelă cu realitatea, o lume a plăcerilor mărunte - cum e aceea de a mânca - din care el iese tot pe nesimţite, printr-o moarte care nu deranjează pe nimeni şi care apare firesc, în contextul în care toţi ceilalţi se întrec în a muri spectaculos.

Intenţionat ca tot ca liant între lumea reală şi cea a teatrului, actorul vedetă Stefan Nas, care trebuie să îl interpreteze pe idealistul Cyrano du Bergerac în reprezentaţia care nu începe, este de fapt personajul care beneficiază de cea mai puţină atenţie din partea regizorului, dar şi din partea interpretului, Ciprian Almăşan (anul IV), el rămânând în stadiul incipient, de încercare de definire, de joc evident şi nu de trăire, din această cauză nereuşind să aducă în scenă emoţia pe care acest personaj ar fi trebuit să o transmită şi din această cauză fiind perceput de multe ori ca o prezenţă redundantă, care nu se justifică nici într-un context şi nici în celălalt, el fiind mai pregnant în evocările lui Albu decât în prezenţa sa în care şi oase (din păcate).

Ca personaje secundare "de coloratură", apar mai apoi specialistul în combaterea crimei, interpretat de Alina Leonte cu aplomb şi savoare, rezultând un travesti care merge pe firesc şi nu pe grotesc, construind un personaj delicios prin prostia lui din asamblarea cu măiestrie a mai multor ticuri, metehne şi stereotipii. Pe de altă parte, Ciprian Mistreanu (anul II), în rolul electricianului care întrerupe serialul prin tăierea curentului pe stradă este la rândul lui neglijat, el fiind doar o simplă trecere prin scenă, nimic mai mult, când ar fi putut fi tot la fel de bine o prezenţă scurtă, dar la rândul ei savuroasă. Din păcate acest lucru nu se întâmplă. Alina Leonte şi Cristian Bojan se mai remarcă (în planul doi al scenei) şi în rolul celor doi maşinişti ai teatrului, maşinişti rupţi cu totul de lupta metafizică pe care o duc personajele celelalte şi de aceea cu atât mai amuzanţi ca prezenţă şi abordare.

Dacă la capitolul interpretare şi intenţii acest spectacol stă bine, aşa cum am văzut mai sus, la capitolul finalizării intenţiilor sau al transpunerii lor în practică nu mai suntem atât de avantajaţi. Descoperind valenţele unui text care are un potenţial deosebit, regizorul îl sufocă practic prin soluţii şi găselniţe aruncate de-a valma pe scenă, prin îngroşări inutile şi aglomerări care nu sunt necesare, prin creare de momente prea apăsate şi printr-o insuficientă decantare a mijloacelor de care trebuie să uzeze un regizor pentru a nu cădea în păcatul de a aduce mai degrabă deservicii textului pe care doreşte să îl potenţeze. Ceea ce rezultă în final este un produs mult prea zgomotos şi din păcate mult prea lung, e o lungime a spectacolului care chiar se simte şi care oboseşte, mai ales în cea de a doua parte. La toate acestea se adaugă muzica prea multă şi prea insistentă şi finisarea insuficientă a momentelor care nu sunt comice şi care ar trebui să provoace înfiorare spectatorilor, precum şi finalul lungit inutil. Din păcate, aceste momente menţionate mai sus nu trec de banal, iar atunci când se insistă prea mult pe ele pot deveni chiar plictisitoare sau într-o oarecare măsură supărătoare prin aglomerarea de soluţii şi de propuneri (în aceeaşi scenă textul în sine, îmbrăcarea personajelor în ghirlande din becuri electrice, jocul simultan şi în sală şi pe scenă, proiecţiile video, muzica şi efectele speciale plus un reflector insistent orientat în ochii spectatorilor fac să se sufoce în faşă ideea din spatele acestui întreg mecanism, din simplul motiv că ea se încearcă a fi adusă în faţă mult prea insistent - şi este păcat, ea fiind de fapt chiar ideea citată la începutul acestui articol). Partea bună - pe lângă interpretare - este construcţia spectacolului în momentele sale de umor, care sunt într-adevăr captivante, savuroase şi - ocupând cam două treimi din spectacol - făcând să se estompeze - aparent - nereuşitele de pe celelalte planuri.

---

Teatrul Studio - Universitatea de Artă Teatrală Târgu-Mureş

Larry Thomson, Tragedia unei tinereţi
de Dusan Kovacevic

Irina Bodea Radu (Katarina, directoarea teatrului)
Cătălin Mândru (Albu)
Ciprian Almăşan (Ştefan Nas)
George Constantinescu (Dragan, Boian, Oliver Nas)
Ionela Nedelea (Dragana, Boiana, Olivera Nas)
Geanina Eşanu (Savca)
Cristian Bojan (Sava, Un maşinist)
Alina Leonte (Specialistul, Alt maşinist)
Ciprian Mistreanu (Electricianul)

Regia artistică: Radu Olăreanu
Asistent regie: Inocenţiu Duşa