De aceea cred că este nevoie de o permanentă readucere aminte, de o continuă educare a publicului asupra propriului trecut, de găsirea unor căi alternative de prezentare a istoriei recente într-o lume din ce în ce mai grăbită, incapabilă să-şi concentreze atenţia asupra unui subiect mai mult de câteva ore. Teatrul se dovedeşte a fi, de multe ori, o asemenea soluţie. După spectacolul Istorie la persoana I care vorbeşte despre viaţa în comunism şi despre cum rezonează acest trecut în noi, a venit rândul Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Chişinău să-mi ofere ocazia rememorării unui alt capitol dureros din istoria noastră, a celor de dincolo şi dincoace de Prut. Regizorul Petru Hadârcă scria că, după şocul produs de lectura Arhipelagului Gulag de Alexandr Soljeniţîn şi a unor documente şi memorii ce descriu experienţa lagărelor comuniste, i-a venit ideea de a crea mai multe spectacole care să aducă în faţa spectatorului realitatea epocii staliniste şi experienţele moldovenilor de peste Prut în Gulag. S-a născut, astfel, spectacolul Dosarele Siberiei prin care atât regizorul cât şi actorii îşi doresc "să aprindă o lumânare în amintirea celor ucişi, mutilaţi, chinuiţi şi umiliţi de regimul comunist în ţinuturile îndepărtate ale Siberiei şi Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic". Spectacolul a fost jucat şi pe scena Naţionalului ieşean în data de 24 ianuarie 2020, la aniversarea Micii Uniri, şi se bazează pe memoriile a trei foşti deportaţi: educatoarea Ecaterina Chele, copila Margareta Cemârtău-Spânu şi Ion Moraru.
Alegerea memoriilor celor trei nu este întâmplătoare. Astfel, dacă Ecaterina Chele vorbeşte în numele femeilor cu copii mici care au fost deportate fără milă şi care în drumul lor spre Siberia şi-au pierdut uneori nu doar soţ, ci şi copii, Margareta Cemârtău-Spânu devine imaginea copiilor deportaţi împreună cu întreaga familie pentru vina de a fi fost chiaburi în ochii noii orânduiri. Ion Moraru, la rândul său, este purtătorul de cuvânt al celor care s-au revoltat împotriva regimului. El a făcut parte din organizaţia antisovietică "Sabia Dreptăţii" şi a fost condamnat în total la douăzeci şi cinci de ani de lagăr, exil şi privaţiuni. Poveştile lor sunt poveştile a mii de basarabeni deportaţi pentru vina de a fi români, creştini şi buni gospodari.
Spectacolul este construit din patru tablouri. Primul tablou ne arată începutul ocupaţiei sovietice, văzută prin ochii ţăranilor, atunci când în aşezările rurale exista încă speranţa că se va putea trăi şi sub noua orânduire. Actorii reuşesc să redea stupoarea, revolta, dar şi naivitatea oamenilor nevoiţi să găsească modalităţi de înţelegere a unui regim care inversează valorile şi morala. Simplitatea şi curăţenia spirituală a acestora contrastează puternic cu agresivitatea şi mojicia reprezentanţilor poporului. Este un moment semi-luminos, poate singurul din întregul spectacol.
Al doilea moment se concentrează pe începutul deportărilor, al separării familiilor şi pe călătoria femeilor cu copii spre nordul îndepărtat. Cruzimea, lipsa de empatie, condiţiile îngrozitoare sunt extraordinar surprinse şi fac privitorul să simtă fiori pe şira spinării. Vagonul de vite care domină scena te duce cu gândul la Holocaust şi la faptul că regimurile totalitare, indiferent de ideologia care le animă, sacrifică oameni fără nici o remuşcare sau tresărire de conştiinţă. Umilinţele permanente, lipsa apei şi a intimităţii devin parte integrată a acestei călătorii spre infern. Vocile copiilor actori accentuează oroarea şi transformă spectatorul într-un martor mut al acestei călătorii care ucide atât fizic cât şi psihic. Suntem purtaţi apoi în tundră unde femeile sunt nevoite să supravieţuiască frigului, foametei, urşilor, dar mai ales sovieticilor gata să îi condamne la moarte pentru o mână de grâu care începea să putrezească, culeasă de sub zăpada.
Bărbaţii nu au nici ei o soartă mai bună. Închişi împreună cu deţinuţi de drept comun, devin şi pentru aceştia marfă de schimb. Acest tablou, al treilea, are o forţă fantastică, un grotesc care te lasă fără suflare şi fără cuvinte. Încercărilor dezumanizante oamenii le rezistă prin credinţă, prin amintirea celor dragi şi prin dorinţa de a se întoarce acasă. Este de apreciat modul în care momentele se echilibrează reciproc, făcându-l pe spectator să înţeleagă că s-a putut să rămâi om chiar şi în acele momente de barbarie şi cruzime.
Întoarcerea acasă se dovedeşte la fel de grea pentru că mulţi au pierit, unii au înnebunit, alţii nu s-au putut readapta comunităţilor din care plecaseră pentru că oamenii îi priveau cu neîncredere şi suspiciune. Stalin continua să domine spiritele chiar şi după moartea sa.
Dosarele Siberiei este unul dintre acele spectacole pe care ţi le-ai dori jucate cât mai des ca să aibă ocazia de a ajunge la cât mai mulţi oameni. Pe lângă efortul documentar imens care se află în spatele său, simţi implicarea actorilor, realizezi că inima lor este acolo, în spectacol. Olga Guţu Cucu în rolul Ecaterinei Chele, Draga Dumitriţa Drumi în rolul Margaretei Cemârtan-Spânu şi Dan Melnic în rolul lui Ion Moraru domină scena. Ei dau glas celor obidiţi, devin cei obidiţi. Diana Dicusar cea care o interpretează pe tânăra şi naiva Dora ajunge să bântuie nu doar scena ci şi mintea spectatorului. Cântecul de jale pe care îl cântă devine liantul întregului spectacol.
Mi-a mai plăcut atenţia acordată decorurilor (minimaliste), proiecţiilor şi luminilor care vin să completeze în mod inteligent şi fericit fiecare moment şi, mai ales ideea de a include dansul în întreg. Rezultă o punere în scenă complexă şi fascinantă, uneori brutală prin veridicitatea ei. Un astfel de moment este cel în care roabele încărcate cu cadavre sunt golite de deţinuţi. Sec, fără cuvinte şi note explicative ni se înfăţişează o realitate pe care cuvintele din cărţi nu o pot surprinde în toată oroarea ei.
Singurul minus al montării este că uneori supratitrarea părţilor în rusă nu este sincronizată cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Poate la Chişinău nu contează, dar la Iaşi rusa este o limbă străină pentru mulţi. Mi s-au părut înduioşătoare unele expresii folosite care mi-au adus aminte de o limbă română de altădată: "să le sminteşti mintea", "s-a mântuit lecţia" sau "te cuprindem" în loc de "te îmbrăţişăm". Toate dau un plus de savoare şi cresc gradul de autenticitate al textului. Nu am putut să nu remarc faptul că şi în pauză şi la sfârşitul piesei mulţi spectatori aveau lacrimi în ochi. De aceea aplauzele de la sfârşit au fost călduroase, dar însoţite de o oareşce sfială pentru că oamenii din sală au simţit că nu este doar un spectacol, ci mult mai mult decât atât. Nu poţi aplauda şi striga bravo (deşi cei de pe scenă o merită cu prisosinţă) când ţi-au adus timp de două ore în faţa ochilor durerea şi chinul, dar şi demnitatea şi puterea unor oameni care merită tot respectul. În concluzie, cred că întreaga echipă de la Chişinău merită o plecăciune pentru acest spectacol diferit, complex şi în care am simţit că şi-au lăsat câte o bucăţică de suflet. Sper să îl mai joace şi pe alte scene româneşti şi să se bucure de recunoaşterea muncii şi curajului de care au dat dovadă în realizarea acestui spectacol.