Matthias & Maxime, ultima reuşită a lui Xavier Dolan, este tot o dramă romantică. Non-tradiţională, e drept, şi cu întrebări incomode şi directe privind raporturile de putere. Narată din perspectiva prinţului de această dată, mai precis a personajului Matt (Gabriel d'Almeitas Freitas), care aparţine clasei privilegiate, filmul lui Dolan prezintă tot lupta pentru descoperirea sinelui, a ascunzişurilor pe care mintea refuză să le accepte. Refulare, ar diagnostica dr. Freud. Păcat, ar tuna establishmentul religios. De neoprit, ar izbucni inima.
Subiectul e simplu: Matthias şi Maxime (Xavier Dolan) sunt prieteni din copilărie. Merg, cu gaşca, la o petrecere într-o cabană. Aici, Lisa (Catherine Brunet), sora lui Rivette (Pier-Luc Funk), unul dintre prieteni, o tînără milenială care îi enervează pe toţi cu amestecul ei de engleză şi franceză, anunţă că trebuie să facă un film de şcoală în acel weekend. Scenariul prevede un sărut homosexual. Rămasă subit fără actori, îi roagă pe prietenii fratelui ei să o ajute. Cum Matthias şi Maxime mai făcuseră asta în adolescenţă (deşi nimeni nu mai vrea să îşi aducă aminte), pare că sunt predestinaţi să devină vedete.
Exerciţiul regizoral al Lisei este crucial în declanşarea evenimentelor (aici se reflectă experienţa lui Dolan privind rolul central al cinematografiei în acceptarea identităţii sale sexuale). Desfăşurarea ulterioară - coming out story - este previzibilă, deşi Dolan adaugă nuanţe şi aluzii culturale care îmbogăţesc considerabil textura artistică şi ideatică a filmului.
În primul rînd, interpretarea sa atrage atenţia prin sinceritate şi autenticitate, Xavier Dolan încărcîndu-şi personajul său cu o vulnerabilitate şi delicateţe aparte. Trebuie spus că nu se află la primul personaj de acest gen, el interpretînd o partitură similară şi în I Killed My Mother (2009) o ficţiune autobiografică care este tot o coming out story, în care apare şi o relaţie maternă dificilă. Şi acolo, şi aici, figura mamei este interpretată tot de Anne Dorval, chimia dintre cei doi funcţionînd excelent în tensiune. Într-un rol similar, chiar dacă secundar, Dolan a jucat şi în Boy Erased (2018), aceeaşi coming out story şi o relaţia maternă încordată.
Procesul lin prin care trece Max în acceptarea propriei identităţi sexuale contrastează cu conflictul puternic din sinea lui Matt. Maxime este definit de priviri calde sau de grimase empatice, spre deosebire de Matt, figură dominantă şi colerică, cu accese de violenţă fizică, a cărui masculinitate este grav afectată de cutremurul descoperirii şi acceptării propriei sexualităţi.
Atenţia la detalii va răsplăti spectatorul cu descoperirea unor indicatoare clare în inserturile care contribuie şi ele la exprimarea schimbării experimentate de protagonişti, ca şi de conflictul cu normele sociale. De exemplu, în prima parte a filmului, farurile luminează cele două benzi continue ale drumului, simbolul falsei conştiinţe în care genurile sunt clar şi definitiv stabilite. Apoi, însă, maşina va merge în zig-zag, încălecînd continuu linia întreruptă, intrînd şi pe contra-sens, indicînd clar modificările normative suferite.
El însuşi din Quebec, Dolan adaugă un strat suplimentar de înţelesuri punînd în discuţie rolul cultural dominant al englezei în viaţa francofonilor. Pentru urmaşii coloniştilor francezi, engleza a fost şi rămîne limba cuceritorului. A vorbi engleza este, aşadar, o trădare a rădăcinilor, a identităţii. Lisa vorbeşte, pînă la urmă, limba internaţională a cinematografiei, dar este percepută ca trădătoare chiar de către fratele ei. Merită remarcat că anglicizarea unor canadieni francofoni, inclusiv regizori, este un fenomen real, Denis Villeneuve fiind cel mai celebru (puţini îşi mai amintesc, de exemplu, cutremurătorul său debut francofon, Incendies / Fires din 2010).
Din perspectiva românească, probabil că am putea traduce acest fenomen ca o "turcire", anume convertirea unor reprezentanţi ai clasei conducătoare la Islam pentru a beneficia de oferta generoasă a Înaltei Porţi.
Dominaţia limbii engleze asupra francezei este reluată în cheie centru-periferie atunci cînd arogantul reprezentant al unei firme de avocatură din Toronto (principalul centru financiar al Canadei, anglofon) ajunge să controleze firma din Montréal (francofonă) la care lucrează Matt (iar acesta este însărcinat să îl distreze pe cotropitor). Dacă în cercul său de prieteni, şi mai ales faţă de Maxime, Matt era obişnuit să fie el dominantul, iată că, de data aceasta, raportul se inversează: dominatorul devine, subit, dominat. Încă un prilej pentru a-şi chestiona propria personalitate, pentru a-şi defini mai bine priorităţile!
Cadrajul este şi el atent gestionat. Scena sărutului celor doi (care, pentru suspense, omite punctul culminant) îi prezintă pe cei doi aşezaţi simetric de o parte şi de cealaltă a trepiedului camerei de luat vederi. Aşezaţi pe canapeaua de culoare deschisă, sunt îmbrăcaţi, contrastant, în culorile complementare. Astfel de elemente grafice accentuează încordarea şi fîstîceala celor doi, întregind reuşita filmului.
Iarăşi, deznodămîntul psihologic al lui Matt este surprins printr-un truc expresiv în care vedem cum acesta îl fixează, încordat şi imobil pe Maxime, detaşîndu-se de gaşca petrecăreaţă filmată pe fast-motion.
Aşadar, Xavier Dolan livrează cu succes încă o poveste de auto-descoperire şi acceptare, în care critica culturală se îmbină cu explorarea tensiunii psihologice specifice unor asemenea tranziţii. Fără a fi o piatră de hotar, filmul impresionează prin interpretarea empatică şi auto-expresivă a regizorului, dar şi prin imaginea şi montajul reuşite.