Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un imperiu chagallian al singurătăţii - 32 Rue Vandenbranden


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Peeping Tom este o companie belgiană de teatru de dans, înfiinţată în 2000. Îşi face debutul la New York, în cadrul Festivalului Next Wave de la BAM, 2019, cu producţia 32 Rue Vandenbranden (ce a câştigat premiul Olivier), regia aparţinând Gabrielei Carizzo şi lui Franck Chartier. Piesa a fost inspirată (conform mărturisirilor creatorilor) de filmul japonez The Ballad of Narayama, aparţinând regizorului Shohei Imamura.

Spectacolul se deschide cu un peisaj lapon, cu două şiruri de cabine (gen rulote), pe lateralele scenei; totul este alb, cuprins de ninsoare. Un felinar uriaş, ca o lampă chirurgicală, iese suprarealist dintr-un acoperiş. Lângă el - un înger coborât din ninsoare - stă mezzo-soprana Eurudike De Beul, învăluind cu vocea ei întreaga suflare. Într-o perspectivă intimistă, geamurile generoase ale caselor exhibă spectacolul ce se desfăşoară în interior. Spectacolul cuprinde o suită de tablouri cu referinţe plastice animate de o coregrafie cu valenţe onirice şi expresioniste.

Inserţiile muzicale includ muzică clasică (Casta Diva - Bellini, Pasarea de foc - Stravinski, Agnus Dei - Bach), muzică pop, progresivă (Pink Floyd - The Dark side of the moon / Shine On You Crazy Diamond) şi solo-uri interpretate de actori. Un teatru aproape mut, saturat de fizicalitate, e susţinut de dans şi pantomimă cu tentă narativă. Inserturi de clişee orale, repetitive şi stereotipe à la Pina Bausch vin cu acelaşi umor de factură absurdă.

Tablourile oscilează între pictural şi cinematografic. Şase personaje îşi duc existenţa în acest spaţiu închis, minimal, de poveste, o enclavă a frigului, în care viaţa se zbate cu visele, singurătăţile şi exilurile ei. Personajele se mişcă urmând un scenariu absurd, fantasmatic. Interacţiunile dintre ele sunt sugerate de o coregrafie interioară, ce le marchează trăirile şi stările psihologice.


Expresia elaborată şi o anume tensiune particulară definesc energetic fiecare rol: Marie, Kim şi Jung (noii veniţi), Eurudike (cântăreaţa) şi cuplul Jos şi Carolina. Gestul scenic este un dans interior al psyche-ului personajelor care se derulează imagistic cu forţa gândului, a coşmarului, a fantasmei, a energiilor refulate ale personajelor. Motiv pentru care coregrafia dematerializează, dezosifică sau transfigurează interpreţii ce eşuează în posturi imposibile. Mişcarea contorsionată, frenetică, vibratilă, anti-gravitaţională sau năprasnică vine uneori cu o organicitate vegetală sau animală. În particular, pas de deux-urile amoroase degajă o energie sexuală dezlănţuită ce unifică, întrepătrund şi resping amanţii într-o coregrafie expresionistă de un rafinament, senzualitate şi o sensibilitate nemaiîntâlnite. Alteori, compoziţiile erotice frizează un grotesc animalic.


După cum sugerează şi numele companiei de dans (Peeping Tom - privind pe furiş), spectatorul voyeurist e invitat să-şi focalizeze indiscret privirea prin ferestrele locuinţelor, pe după perdele, prin spaţiul îngust al uşilor, înghiţind câte un personaj care pătrunde coşmaresc, prin dorinţa sa sau a altora, de exemplu, Marie "apparate" cinematografic prin zidul locuinţei lui Jon şi Carolina (ca în filmele cu Harry Potter).

Prima scenă este o nocturnă, pe un fond muzical ce reprezintă o versiune prelucrată şi încetinită a unei secţiuni din Pasărea de Foc (dangătul de clopot). Un cer negru peste albul iradiant al zăpezii.
În prima casă, pe stânga, locuieşte Marie. O putem observa prin fereastra largă, cu rochia ei verde, mini, strâmtă şi decoltată. Cu mersul ei temperamental, pasul apăsat, pe tocurile foarte înalte, prin troienele de zăpadă, cu părul lung şi negru, tuns într-un breton ce acoperă toată fruntea, aduce cu personajele regizorului de film, Pedro Almodóvar. Pe zăpadă, învelit în cârpe, scânceşte un copil. Marie îl sufocă, împingându-l tot mai adânc cu pantofii în stratul de zăpadă. După un timp, copilul nu se mai aude...

Un bărbat (Jos) priveşte de la fereastră o femeie pe tocuri înalte, ce poartă o căciulă de blană şi o rochie elegantă (Carolina), dansând în zăpadă. O linie coregrafică sacadată, segmentată surprinde posturile cambrate şi răsucite ale femeii, ce practic se pliază în două, pe spate şi lateral, ca o salcie bătută de vânt. Mişcarea e robotică: o mână într-o mănuşă lungă şi maro pare un ciot ce se rupe de trunchi în iteraţii. Bărbatul din geam se alătură dansului ce devine o confruntare erotică fără membre. Cuplul formează un trunchi comun, sexul fiind zona ce-i alipeşte, piepturile şi capetele se trosnesc şi se resping într-o mişcare oscilatorie accelerată sau decelerată, ca un evantai care se închide şi deschide în ritmul clopotelor. Imagine de mare vibraţie şi forţă pe fondul lugubru al muzicii lui Stravinski. Executată la teremin, muzica conferă o dimensiune stranie scenei ce va cuprinde în subsidiar scâncetul şi mai apoi adormirea pruncului. Ca şi cum ar fi supusă legilor frecării, amplitudinea mişcării e din ce în ce mai mică, până când feţele se unesc într-un sărut.
Apoi, o nouă confruntare începe, capetele şi piepturile se lovesc ca într-o luptă de cocoşi. În final, femeia este târâtă către fereastră, cuplul îngemănat rostogolindu-se pe spate înăuntru - picioarele intră ultimele - scena de iubire va continua - decupată de fereastră - în intimitatea casei, parţial în imaginaţia spectatorului.

Două personaje (Kim şi Jung) sosesc - într-o dispoziţie beckettiană - pentru a se integra acestui imperiu al solitudinii şi al frigului. Jung, în poziţia sa dominatoare, de stăpân, ţine în mâini nişte hamuri, stând călare pe umerii lui Kim care cântă delirant, poticnindu-se prin stratul alunecos de zăpadă. Kim poartă în spinare nişte saci uriaşi, peste care va face tumbe, într-o coregrafie comico-grotescă, derapând în cercuri prin culoarul ce desparte cele două şiruri de case.


Apoi, în scena următoare, cei doi se aliniază pe o bancă, tremurând de frig, aşteptându-şi intrarea în acest spaţiu, unde vor fi întâmpinaţi de celelalte personaje: Marie şi cuplul din prima scenă. Ce le aduce oare aici? Un exil, o penitenţă, sau nişte legi ascunse ale firii i-au adunat aici să-şi împlinească destinul, aşa cum în filmul lui Imamura, într-un sat de la sfârşitul secolului al XIX-lea, bătrânii ce împlinesc 70 de ani sunt aduşi pe un munte, să moară de foame. Cele două rânduri de locuinţe pot fi omologate cu muntele din The Ballad of Narayama, ca spaţiu al exilului, şi, în acelaşi timp cu satul de la poalele muntelui, practicant al tradiţiei ubasute, amintite mai sus. Precum bătrânii exilaţi în munte, Marie - devenită o Maria-Magdalena - este expulzată de comunitate pentru imoralitate.


Personajele, puternic individualizate prin psyche-ul lor, poartă numele reale ale actorilor, pentru că fiecare rol este până la urmă o creaţie ce aparţine interpretului, la limita improvizaţiei. Numele actorilor-personaje ascund - providenţial - o anume simbolistică. Marie este o anti-Marie, care-şi înăbuşă copilul sub zăpadă. Aflăm de la ea că pruncul nu-i aparţine lui Kim (prezumtivul ei iubit), ci este obiectul metafizic al secvenţelor delirante, al teleportărilor, al descărcărilor luminoase sau al fenomenelor de poltergeist din locuinţa lui Jos - create de ea sau imaginate de Carolina. Copilul se va profila, mai târziu, în burta Mariei, după ce timpul va fi explicit oprit şi derulat înapoi la comanda unuia dintre personaje: toţi încremenesc pentru câteva clipe - ca într-o fotografie. Marie devine magic însărcinată. Planurile temporale se suprapun, deraiază. Euridike eşuează într-o altă dimensiune temporală: Marie n-o mai lasă să intre în casă, explicându-i că nu se mai poate întoarce invers în timp, la fel cum lui Euridice (din mitologia greacă) i se refuză întoarcerea din tărâmul morţilor. Privitul înapoi înseamnă recunoaştere, amintire, deci întoarcere în timp, care nu este posibilă!


Încă din primul cadru peisajul este delirant, în culori intense, chagalliene: pantalonii roşii ai lui Jung, rochia verde a Mariei peste albul strălucitor al zăpezii. Imagini pline de umor şi secvenţe repetitive - à la Pina Bausch - urmăresc vizita lui Kim în coliba Mariei, într-o elaborată coregrafie de notaţie: deschiderea uşii cu acelaşi gest, întâmpinarea lui Kim, Marie îi scoate încet cu gesturi cochete haina. Kim e desprins direct din tablourile lui Magritte, cu costumul lui larg şi negru în ton cu umbrela tot neagră. Se mişcă prin aer ca o hieroglifă, într-o permanentă confruntare cu un vânt cosmic, ce parcă se opune să-şi acceadă iubita.

În alte secvenţe, levitează amândoi purtaţi şi absorbiţi în direcţii opuse, de acelaşi vânt năprasnic, prinzându-şi mâinile prin spaţiul ferestrei, imagine emblematic chagalliană. Imaginea fracţionată a cuplului în levitaţie, tăiată de chenarul ferestrei, vine cu o elaborată linie plastică - pare un crochiu ce pune anumite elemente în valoare prin limitarea perspectivei sau reliefarea spaţiilor negative.


Într-o suită de imagini de factură suprarealistă, desfăşurate în locuinţa lui Jon şi Carolina, Marie, însărcinată, demonstrează puteri psihokinetice pentru a-l seduce pe Jos. Creează descărcări luminoase, furtuni de aer, personajele sunt evacuate prin geamuri sau sunt teleportate prin ziduri. O suită de scene coşmareşti urmăreşte cinematografic, cu elemente de psychic movie, dispute, gelozii sau dorinţe refulate ce aparţin triunghiul amoros. O observăm pe Carolina, prin fereastră, pradă unui poltergeist.

Două lumi paralele - reprezentate de psyche-ul celor două femei - coexistă, separate de fereastra despărţitoare. Bărbatul le locuieşte pe amândouă, în dubla ipostază de iubit (soţ!) sau potenţial amant. El simbolizează casa, unde doar una dintre femei este prezentă la un moment dat. Carolina, din exterior, priveşte prin fereastră cum Marie se îmbrăţişează cu iubitul ei. Bate disperată cu pumnii în geam - la poarta subconştientului - de la marginea unei lumi la care nu are acces (nereceptivă la prezenţa ei). Jos iese din casă şi o îmbrăţişează. Apoi intră amândoi, în timp ce Marie iese prin zid, reluându-şi poziţia seducătoare din faţa uşii - ca şi cum timpul derulat invers oferă posibilitatea unui alt demers existenţial.

Vestimentaţia este compozită, în contrapunct cu peisajul. În ciuda frigului atroce, semnalat de noii sosiţi (Kim şi Jung), eroii sunt animaţi de o puternică combustie interioară ce pare să-i ţină la temperaturi înalte: femeile poartă rochii decoltate, pantofi cu toc. O căciulă de blană pe capul Carolinei exprimă o stare tranzitorie (de la frig la cald), când alunecă cu Jos într-un duet amoros de atracţie şi respingere. Jung, confortabil în propria sa solitudine, suficient sie-însuşi, apare mereu în maiou şi izmene sau chiloţi. Acest univers se poate defini ca un tărâm rece al morţii. Senzaţia de frig dispare, odată cu instalarea în acest spaţiu. O altă interpretare ar fi un univers mental, al conştiinţei, un domeniu rece, neospitalier, un spaţiu al controverselor, al neliniştilor - conferite de prezenţa unui vânt năprasnic - al suferinţelor, al nostalgiilor, al dorinţelor şi aspiraţiilor - sugerate de zbor, levitaţie - de întuneric şi lumină, dar şi al bucuriilor copilăriei - cum ar fi scena edenică a ninsorii în care toate personajele sunt prezente şi se bat cu zăpadă într-o euforie ludică.

Costumele se bucură şi ele de coregrafia lor ce ascunde o anume simbolistică. Când soseşte în acest spaţiu, Kim bate la uşa Mariei şi, înainte să intre, îi cad pantalonii pe vine, un gest premonitoriu pentru relaţia lor ulterioară. Hainele negre şi largi, fâlfâind în vânt, realizează senzaţia de zbor, de imponderabilitate chagalliană pe care o aduce iubirea. Relaţia cu Pina Bausch transpare de la minimalismul coregrafic şi poezia de notaţie, până la vestimentar. Carolina apare în câteva iteraţii consecutive, pe pragul uşii, schimbând şi etalând toalete ca un model, până când, în sfârşit, una este pe placul lui Jos; în final, pleacă amândoi de braţ.

Dansul, mai mult decât un instrument estetic, este unul dramatic. Gestul e frânt, îngheţat, repetitiv, şarjat. Linia coregrafică, saturată de sexualitate sau senzualitate, trădează trăiri şi stări psihologice. Dansul, cu tentă narativă, epurat de abstract, este creator de atmosferă, el individualizează, creează şi caracterizează personaje, exprimă gândurile, spaimele şi neliniştile lor. Dansul e extrapolat cu mimica feţei, cu grimasa. Remarcabil este un solo al lui Kim ce exprimă o stare de tensiune, de lamentaţie. Trupul este dezosat, fulgurant, se mişcă ca o focă, urmează posturi yogine de reţinere a respiraţiei. Expresia feţei trece prin strigătul lui Munch, prin stări de extaz, încrâncenare, exprimând o suferinţă insurmontabilă. O suită de grimase trimit la măşti japoneze ce întruchipează spirite, stafii. În final, trupul se relaxează, Kim plânge în ninsoare, într-o stare de beatitudine. Fantasmează o Marie în geam, ce ţine în mână - din nou chagallian - un buchet alb de flori.

În aceeaşi idee, într-o altă reverie, Marie poartă un văl de mireasă şi acelaşi buchet alb de flori. Mirele în negru - alături de ea - se scurge în ninsoare. Dansurile de cuplu denotă ideea de îngemănare şi respingere, de contopire, trupurile se rostogolesc în zăpadă dându-se peste cap ca două insecte ce se deplasează în conglomerat, purtându-se pe rând una pe alta. Dragostea este primară, dar nu în sensul peiorativ al cuvântului, ci cu conotaţia lui biologică, naturală.

Comicul este şi el tot de factură onirică. Jung locuieşte alături de Jos şi Carolina într-o deplină singurătate. Dansul său cuprinde posturi de tai-chi. Alteori, exprimă stări de beatitudine şi extaz în urma unui act de masturbare. Este privit de o echipă de schiori de fond - care par să eşueze ca nişte extratereştri în acest spaţiu - ce îl salută deconcertant fluturând din mâini. Trezit din extaz, prin frigul dens, abolit de combustia interioară, Jung le răspunde cu acelaşi gest.



Un teatru de dans autentic şi o originalitate incontestabilă, 32 Rue Vandenbranden se remarcă prin stranietatea şi plasticitatea peisajului şi prin introspecţia psihologică. El a evoluat de-a lungul timpului în multiple versiuni, "peeping" şi în alte adrese ale străzii Vandenbraden: 31 Rue Vandenbranden, la teatrul de Operă din Lyon şi Teatrul de Muzică de la Moscova, în 2018, 33 Rue Vandenbranden, la Göteborg Opera, în 2013. O nouă viziune teatrală, în care muzica şi dansul sunt conectate la psyche-ul personajelor, e accesibilă spectatorului prin acest elaborat proces de "peeping" în zonele înguste, greu accesibile ale unor sentimente umane complexe ca iubirea, exilul, singurătatea, frica.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Pavnotescu


Alte articole

 O Replikă pe măsura vremurilor - Scrisoare deschisă adresată unor cultivatori de valori, Gina Şerbănescu
 Cel mai nou proiect marca Radu Afrim: Oraşul cu fete sărace, la Naţionalul ieşean, Comunicat de presă
 Când cenzura pune punct, pasiunea pune virgulă - Radu Boruzescu, Andreea Dumitrescu
 Portret de scenograf: Radu Boruzescu - Călător(i) în decorul scenei, Diana Parpalea
 Centrul Naţional al Dansului Bucureşti intră în grevă generală , Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer