Doar textele merg pe apă - Afară, departe, pe câmp

Demetru Dem. Demetrescu-Buzău / Urmuz (1883-1923). Benjamin Wexler / B. Fundoianu / Benjamin Fondane (1898-1944). Alexandru Binder / Saşa Pană (1902-1981). Grigore Cugler / Apunake (1903-1972). Marcel Avramescu / Ionathan X. Uranus (1909-1984). Sesto Pals / Sesto Pals (1913-2002).

6 cetăţeni care au avut, vremelnic sau pe viaţă, legătură cu România. Cu regatul în formă restrânsă, cu regatul în formă extinsă, cu republica. Cu România de acum, cu Româniile de atunci. Prin Moldova, în sens larg, şi Bucureşti, cu precădere. 6 oameni care au prestat în domeniul artelor. Care în proză, care în versuri, care în muzici, desene, sculpturi şi aşa mai departe. Oarece reviste, câteva cărţi. Istoria îi reţine sub caracterizarea de suprarealişti. Oamenii prezentului nu-i prea reţin. Deşi, atunci când se plâng ori se îmbată de absurdul existenţei, îi invocă fără să ştie.

Cătălin Ştefănescu e de acum şi de aici. Realizator de emisiune TV deja-clasicizată, amfitrion de felurite gale şi festivaluri, rubricand la Dilema Veche, om cu oarece texte dramatice la activ. Să luăm, de pildă, Vanilla Skype, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? şi N-ai tu treabă!. Cu toatele montate la Act. Primul, în 2015, chiar de autor. Al doilea şi al treilea, în 2014 şi, respectiv, 2017, de Alexandru Dabija. Primul, "poveste-mozaic", cum zice prezentarea oficială, creaţie originală a autorului. Celelalte două, pornind de la clasicisme de Marin Preda şi Ion Creangă.

Şi-acum, la început de 2020, Afară, departe, pe câmp. Scenariu dramatic de Cătălin Ştefănescu beneficiind de fragmente din cei 6 amintiţi la început. Poveste-mozaic, în regia lui Dabija. La Teatrul de Comedie, de data asta. Într-o sală, Studio, mult mai mică decât cea a Actului.

Mozaic, aşadar, ca în Vanilla Skype, dar pornind de la operele altora, ca în precedentele colaborări cu Dabija. Ce a ieşit? Un fel de mix de irizaţii ideale. Un înainte-înapoi prin istoria ţărişoarei, aia politică, da' şi aia de moravuri, aia visat-dorită, da' şi aia visat-imaginată. O colecţie de tablouri, care de atunci, care de acum, care pe baza celor 6, care pe acidul Stefănescului.

Când să zici că e de râs, pac, monologul la două reflectoare al Dorinei Chiriac. Când să zici că e treabă serioasă, pac, cei doi (Dan Rădulescu - Algazy, Anghel Damian - Grummer) mi ţi-l iau la rost şi la babaroase pe cel care le-a dat viaţă, nume şi alte alea (Dragoş Huluba - Urmuz; pardon, în spectacol îi zice Sacâz; mă rog, în spectacol, Urmuz se cam întâlneşte cu Beckett, Algazy cu Vladimir, Grummer cu Estragon şi Ştefănescu le e Tinder; şi, cine nu vine, de obicei, că n-are cum să vină, nefiind, la Comedie vine, da' regretă) şi totul riscă iar să devină hazos. Mai ales că cei doi îl aşteaptă pe de-obicei-nevenitul cu o halcă de text în contra direcţiei de azi din teatrul românesc urlător (era să zic tnb-ist, da' n-are sens să limităm) şi feminist / social (nu e cazul să amintesc eu de Replika, o face explicit textul, noroc că Urmuz / Sacâz vine să desluşească speţa într-un alt moment când hohotul sucombă brusc şi căzutul de gânduri e chemat să pună stop pornirilor degrabă vărsătoare de etichete, prejudecăţi şi excluziuni ale spectatorului).

Domnule, orice s-ar spune, lucru serios nu e, până la urmă, Ştefănescu-Dabija-ul ăsta cel nou. Hai şi cu Dorina Chiriac (asistent regie)! Mă rog, acum, depinde şi cum definim seriosul. De altfel, cam asta e treaba şi cu suprarealiştii ăştia: se tot jucau cu sensurile cuvintelor, cu rosturile obiectelor, cu obiceiurile de a fi şi de a gândi ale oamenilor. Şi nici măcar morală n-aveau. Adicătelea, concluzie limpede, ce înţelegem noi de-aici, ce-a vrut să spună autorul, lucruri de soiul ăsta. Greu, complicat. Şi pe vremea lor, şi pe a noastră, lumea fuge după esenţe, după finaluri, după take-away-uri. Cum naiba să te mulţumeşti cu multe hohote, întrerupte de oarece căderi pe gânduri, da' şi alea fistichii, de nu ştii cum şi de unde să le iei? Că, nah, nu e problemă doar de conţinut, mai e şi de formă.

O scenă întreagă, o istorie de amor, mă-nţelegi, cu ea (Dorina Chiriac - Dorinel), cu el (Anghel Damian - Damian) şi cu povestitor (Dragoş Huluba), zisă doar pe bază de cuvinte începând cu d? Ce e asta? Cum e asta? Din dramaturgia de dragoste distinctă de dragostele dintotdeauna derivă diferenţa de densitate dadaistă, dragă? Dtiu, drace!

Vorbă e că acolo, printre rânduri, printre vorbe, printre scene, pare că, uneori, prinzi şi altceva. Un soi de disperare a autorului, jucăuş-camuflată de regizor, străbate când şi când. Şi nu doar în scena când fiul-evreu din Moineşti / Tzara oblige (Bogdan Cotleţ) renunţă la atributul de român (deşi, cică-se, nu-l avea), spre disperarea mamei (Andreea Samson), tatălui-rabin (Dan Rădulescu) şi surorii (Ilona Brezoianu). Şi nu doar în scena când un grup de tineri din Dorohoi, roşi de sărăcie şi de lipsa de perspective, produc bucăţi literare antologice şi au ideea revistei unu. Şi nici în fatidicul melanj de xenofobie - rasism - misoginism - antisemitism - dat-cu-gura-de-pe-tuşa-căcatului, developat de discuţia de la Durankulakul vacanţelor noastre litorale, purtată de caragielienii Popescu (Liviu Pintileasa) şi Ionescu (Dan Rădulescu), la umbra formelor femeii cu tranzistor / Operaţiunea Monstrul oblige (Andreea Samson).

E vorba mai degrabă de un soi de disperare-spleen, de angoasă născută din exasperare, în faţa căreia singurul remediu descoperit de bolnav e răsturnarea, inversarea, ireverenţa. Suntem cum suntem, de multă vreme şi pentru totdeauna, n-are rost să ne minţim, aproape că n-are rost să mai sperăm. Nu mai bine un cântec vesel să cântăm şi pe nevasta morarului să o? Regula invocată de suprarealişti spune că pe ape merg doar textele.