Viaţa ca un joc de-a baba oarba - Hăul sfinţilor. Despre oameni şi elfi.

Este prima dată când un spectacol îmi deschide atât de multe chei de interpretare, fiecare amorsând un subiect de reflecţie şi dialog. Admirabilă alegere a regizoarei Antonella Cornici, piesa The Well of the Saints a lui John Synge, adusă în premieră pe ţară pe scena Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu, face parte din portofoliul operelor universale, purtătoare de substanţă ce nutreşte exerciţiul raţiunii şi al creaţiei. Într-o criză a repertoriului, pe care o simt ici şi colo, textul acesta este exemplar în ceea ce priveşte puterea de penetrare a unei poveşti cu miez consistent.

Călin Ciobotari, primul în careul iniţialelor C din echipa regizoarei, reuşeşte o nouă adaptare - dintr-o serie de titluri celebre - fermecătoare prin fluenţa replicilor, prin naturaleţea cuvintelor din vocabularul contemporan. Titlul propus de el mută puţin accentul spre poziţionarea subiecţilor: Hăul sfinţilor. Despre oameni şi elfi. Aducerea la zi este reuşită, ritmul din text se potriveşte celui al muzicii, versurile - interesantă revenirea la rime, pe care am întâlnit-o de o vreme încoace - sunt penetrante şi slujesc conceptul acestui spectacol. Care, fără să fie un musical, mizează pe forţa de seducţie a muzicii şi a dansului.


Cári Tibor (al doilea C) a compus în sensul atmosferei de legendă medievală dar şi cu sonurile electronice ale noii generaţii. Este muzica misterelor şi a ritmului cotidian, tactul care sincronizează tot ceea ce umple timpurile noi. Coregrafia propusă de Victoria Bucun conturează abordarea integratoare a spectacolului, privind oameni şi elfi, într-o convieţuire cu variaţiuni. Mişcarea e dinspre publicul care descoperă că este asimilat celor atraşi în fântâna elfilor către scena aflată în buza ei, ca la o răscruce, într-un punct al alegerilor. Mişcările de viermuială impresionează şi alternează cu armonia coregrafică a principalilor protagonişti. Ca sub imperiul flautului fermecat apar paşii ce amintesc de Michael Flaherty dar şi, poate, de frământarea pământului de către căluşarii pe urmele ancestrale ale celţilor. Sub semnul resuscitării mitologiei tolkiene, oamenii şi elfii, văzuţi ori bănuiţi, se urmăresc unii pe alţii, se suspectează, se joacă. Perspectiva noastră, spre scenă, e a unui punct de fugă.

Pereţii imaginaţi de Irina Chirilă (al treilea C) trimit spre spaţiul misterios al divinităţii. Între noi şi acesta, unde Sfântul are puterea de a face minunea, putem imaginea prăpastia care împiedică accesul la sânul lui Avraam altfel decât pe calea unei vieţi care să binemerite răsplata. Pereţii aceştia ne surprind prin permeabilitatea fructificată de elfi, un grup bine sincronizat în gesturi ilustrative, compus cu dăruire de Laura Voicu, Evelyn Marcu, Adrian Ban, Bogdan Florea, Filip Popa, Bogdan Acatrinei.


Magia se desăvârşeşte apoi prin aportul lui Andrei Cozlac (închizând careul de C). Proiecţia video se materializează într-o simbioză ezoteric vegetală, pădurea oblăduind şi simbolurile călăuzitoare spre sacru dar şi profanul.

Sacrul este într-o aură cu atât mai misterioasă cu cât este fără fastul ceremoniilor. Luminile controlate de Lucian Moga dau tonuri întunecate peste straturi de un cenuşiu lăptos, flash-uri care amintesc muritorilor de un spaţiu dincolo de realitate. Sfântul este, aparent, precum oamenii. Abia privindu-l un timp, cum vorbeşte, cum se mişcă, simţi nebănuitele continuări. Vlad Bînzoiu, cu un costum negru, conic, trimite şi prin chip spre Orient. "Vin de departe şi merg nicăieri / Pentru mine-i egal dacă-i azi sau e ieri." Discursul său este integrator, respectă voinţa fiecăruia şi binecuvântează pe toată lumea. Pendularea sa între sală şi adâncul scenei, adică între fântâna elfilor şi hăul sfinţilor, este continua conectare a lumilor. Pasul său uşor, ca o alunecare, urcând treptele printre spectatori, mi-a amintit de Cristian Stanca în debutul celebrului Faust.


Profanul e în primul rând al celor două cupluri de tineri. Molly Byrne şi Bride încarnează, în interpretarea Ancăi Pascu şi a Anei-Maria Fasolă, farmecul lumesc ce ne ţine aici. Căderea din paradis în ceea ce are ea mai nepăsător hedonist. Cele două fete sunt bine conturate şi replicile lor fac deliciul publicului.
"Bride: Sfântul ăsta, dacă n-ar posti şi dacă şi-ar aranja un pic barba, ar fi un bărbat pe cinste.
Molly Byrne: Oare şi sfinţii au...?
Bride: Ohoho!"

Partenerii lor, prin contrast, serioşi, sunt un amestec perfect recognoscibil de bunăvoinţă şi prejudecată. Ei sunt cei care nu doar că întreţin cuplul orb prin ceea ce le oferă constant dar s-au şi gândit la şansa de vindecare, aducându-l pe Sfânt. Mat Simon este, instanţiat de Vlad Teodorov, mai degrabă un supravieţuitor fără a sta mult pe gânduri, simplificând la maxim. Atât în relaţia cu femeile ("Soţ? Doamne, Molly Byrne, eu credeam că o tăvăleală ne-ar fi de ajuns") dar şi în privinţa comunităţii, rejectând rapid comportamentul ciudat al celui ce refuză binele propus de cei mulţi.

Timmy, fierarul, interpretat adecvat de Bogdan Ujeniuc, e cumpătat şi reţinut când e să dea curs unor solicitări în care nu are încredere, devine bun şi atent faţă de ceilalţi oameni, faţă de nevoile lor. Este emblematicul om simplu, muncitor, trăind viaţa în elementele ei standard. Când bărbatul orb îi cere trei bănuţi, profeţind că i se va întoarce însutit, se făleşte: "Pe Timmy fierarul nu-l trage nimeni pe sfoară". E de-ajuns ca femeia oarbă să spună: "După cum rosteşti cuvintele, trebuie să ai o bărbăţie de taur" pentru ca să scoată doi bănuţi din buzunar.

Timmy ilustrează, astfel, în mic, povestea celor doi orbi. Soţii Mary şi Martin Doul (un nume celtic ce vine dinspre gali şi e legat de noţiunea de lume, de putere şi legi) sunt personajele care susţin un adevărat dialog filosofic. Costumaţi într-un alb impur, Raluca Botez şi Cosmin Creţu sunt cerşetorii orbi ajunşi la o răspântie. Reală şi simbolică. Jocul lor dramatic, cu pulsiuni şi revărsări amuzante, dificil în asemenea ipostaze şi credibil prin temperate gesturi şi tonuri, este nucleul rostit al acestui spectacol de referinţă. Sunt oameni şi elfi totodată. Adesea intră în dispute casnice amintind de Catarina şi Petruchio, de reproşul ei vizavi de cum ar trebui împărţite sarcinile într-un cuplu de orbi şi până la exprimarea dorinţelor cosmetice. Chiar dacă sunt, uneori, contradictorii. În inventarul regulilor pentru eficienţa la cerşit se aminteşte că "oamenii nu dau pomană celor care râd" pentru ca mai târziu Timmy să-i descrie astfel: "Nu sunt niciodată trişti". Dar negarea face parte din noi. Următorul lung citat deschide subiectul.

"Mă gândesc uneori, când nopţile sunt lungi şi reci, că ar fi ceva dacă ne-am putea vedea unul pe celălalt pentru o oră. Ce zic eu, o oră? Măcar pentru un minut, sau cât ai număra până la 10. Am şti atunci dacă, într-adevăr, suntem, cum se zvoneşte, perechea cea mai frumoasă din împrejurimi."

Este eterna dorinţă, nestăvilită, nerăbdătoare a oricăruia dintre noi. Are mai puţină importanţă observaţia că aceşti doi orbi nu fac uz de simţul tactil, exerciţiul discursiv pune problema raportării noastre la vorbele celor din jur, la potenţarea laudelor şi la rejectarea a ceea ce ne displace. Contrastele dintre imaginaţia autodirecţionată şi realitate te pun pe gânduri: "despre râsul meu s-au scris cântece, într-atât este de frumos" apare în propria ei descriere iar pentru Martin e semnul identificării, ca un răget, într-atât este de mare discrepanţa. Căderea din iluzie. Iar toată acea nerăbdare de apropiere se preschimbă într-o fugă menită să arunce distanţe în urmă. "Nu-i om care să nu prefere să fie orb o sută, o mie, zece mii de ani decât să te vadă pe tine."


Şi, dincolo conflictul vis-realitate, de ce aleg cei doi să rămână orbi? Deziluzia de la căpătarea vederii este, până la urmă, însoţită de revelaţia plenitudinii lumii acesteia: "Uite, ăla trebuie să fie cerul, Doamne, cât este de mare şi de frumos..." Chiar şi fiind toate celelalte insuficiente fericirii fără frumuseţea exterioară (da, oricâte precizări apar aici) a celui de alături, Mary şi Martin nu gândesc o alternativă la propriul cuplu. Este, poate, refuzul de a relua, o dată în plus, căderea din paradis? Este, poate, deznădejdea de a nu găsi alternativa, de a nu se putea împăca fiecare cu gândul că alţii au ce-şi doresc şi ei nu? Este, în cazul lui Martin, refuzul de a munci?

Scena dintre Timmy şi Martin se poate privi în cheie social politică, în trend, interpretarea fiind fie de partea unuia, fie din a altuia, dar alegerea cerşetoriei poate fi parte din filosofia maximizării confortului, într-o altă evaluare a preţului plătit pentru asta. O zicală veche de când lumea spune că iubirea e oarbă. În scenariul pentru filmul Porţile albastre ale oraşului Marin Preda a inserat povestea unui bărbat care, privindu-şi soţia moartă, încă tânără, a văzut adevăratul ei chip, acela despre care toţi din jurul său vorbiseră, fără să-i asculte. Dar care este adevăratul chip?

"Oameni orbiţi de frumuseţea superficială a pielii, a culorii, a cărnii. O altă frumuseţe ar trebui să vă intereseze, păcătoşilor..." zice Sfântul şi vorba asta înţeleaptă e menită să asigure viaţa în echilibru. Şi totuşi, deşi e doar un cuvânt, "frumuseţea" cu sensul estetic, contează şi răzbate din gesturile omului oricât le-ar modela educaţia şi înţelepciunea.

Ceea ce-l sperie pe Martin, într-atât încât să facă alegerea care-i uimeşte pe toţi, este teama de singurătate. Pe care o presimte chiar şi dacă ar vedea. Retragerea în cecitate este sfârşitul unei explorări.

Raluca Botez este dinamică şi adesea trage de şuviţele părului sârmos, este prada elfilor şi se cuibăreşte lângă Martin, ilustrează femeia în toate cele care contează. Şi, mai ales, în spiritul de sacrificiu. Nu atât că îi urmează soţului în a căpăta vederea cât în faptul că, la final, cedează cererii acestuia de a-l însoţi la fel de oarbă, în pofida primului ei gând şi a îndemnurilor raţionale ale oamenilor.

Cosmin Creţu are o foarte bună expresivitate prin care transmite sensurile replicilor şi când îşi întoarce chipul şi când tace. Toate vituperările, amuzante când le priveşti de pe margine, se pierd spre a rămâne patetica sa izbucnire: "nu-mi lua pacea, nu-mi lua întunericul, nu-mi lua soţia!" Şiretlicul prin care varsă ultimul strop din apa tămăduirii îmi pare acum doar ca un detaliu tehnic, iar irosirea poate deschide o altă discuţie.

Mary, cea care dă consistenţa acestei perechi, doar comută spre ceea ce şi-a asumat a urma. Decizia o luase puţin mai înainte când, la mărturisirea în şoaptă a lui Martin, se luminează la faţă: "O, zei ai lumii, vă mulţumesc pentru gândul ăsta uluitor pe care l-aţi pus în capul acestui prost."

Prima impresie după spectacol este a magiei video, pe care o simţi ca la o experienţă imersivă, apoi muzica urmărindu-te în noapte. Cuvintele, de la Synge şi Ciobotari, prin rostirea actorilor, au viaţă lungă. Antonella Cornici are meritul de a fi creat un spectacol ce aduce un subiect profund într-o formulă modernă, adresându-se tuturor, dar, cu precădere, tinerilor. Un spectacol ca o expresie elocventă a renaşterii acestei arte.