Cu riscul de a-şi pierde iubirea vieţii, Jerry este nevoit să plece urgent în Mexic. Supărată, Samantha pleacă şi ea, urmându-şi visul de a deveni chelneriţă sau crupier în Las Vegas. Iar filmul The Mexican alternează aventurile pseudo-cowboyului Jerry cu cele ale prietenei lui.
Există în film destule urmăriri, bătăi şi împuşcături. Însă toate sunt comic atipice. Fără vărsări spectaculoase de sânge, fără detalii violente. Pistolul ferecat în argint, cu camera cartuşelor în formă de inimă, nu e decât un pretext. Secvenţa de la ferma marelui senior, ca şi cea de epocă în care ni se arată cum s-a născut legenda de dragoste şi moarte a pistolului buclucaş, par desprinse din cu totul alt film. Nu că nu s-ar lega, dar e o adunătură (uneori nostimă, alteori nu) de genuri cinematografice. Un film năuc de frontieră, în care legile onoarei din vechile westernuri sunt înlocuite cu unele mult mai superficiale şi mai sarcastice.
Povestea, destul de haotică şi de lungită, are farmecul şi ritmul ei, reuşind să ţină spectatorul cu sufletul la gură pentru că este imprevizibilă. Taman când eroul şi spectatorul încep să înţeleagă ce este povestea asta cu "mexicanul", cade greu un film în film, cu parfum de Don Juan de Marco (de altfel, aceeaşi echipă scenografică este prezentă şi aici).
Fără a avea magia şi fiorul electric din întâlnirea cu Richard Gere din Pretty Woman, cuplul Juliei Roberts cu Brad Pitt funcţionează până la urmă fără frecuşuri, cu naturaleţe, bine sprijinit de momentele de isterie hilară. Roberts, cu părul mai scurt şi mai vâlvoi, fără machiaj prea vizibil şi cu reminiscenţe puternice din Erin Brockovich (vezi fustele mini mulate şi decolteurile abrupte), joacă cu aplomb un rol mai violent decât ne-a obişnuit.
Însă nimic nu egalează surprinzătoarea prezenţă a masivului Gandolfini. Dur, sigur pe el, trece cu uşurinţă de la ameninţări la destăinuiri. Pornind cu ostatica Samantha pe urmele pistolului dorit de toţi, între cei doi se creează încet o relaţie specială, de o tandreţe bizară şi comică în acelaşi timp. Probabil cea mai reuşită găselniţă din film este echilibrul perfect şi fragil între două faţete diferite ale personajului lui Gandolfini. Ucigaşul care nu clipeşte când îşi ciuruieşte duşmanii, poate, la o adică, să fie teribil de vulnerabil în viaţa particulară. Momentele de intimitate, când el şi Samantha stau într-o cameră de hotel, în maşină sau la cafenea făcându-şi mărturisiri, fac toţi banii filmului.
Şi, ca o picanterie de final, merită să-i vedeţi pe cei trei actori dând buzna care cum apucă să-şi facă nevoile în baie. Chiar nu contează dacă se întâmplă să fie doi în acelaşi loc. Nostim este cât de des şi cât de natural se întâmplă.