Universul magic al lui Hayao Miyazaki - Ponyo

Regizorul japonez Hayao Miyazaki, premiat cu Oscar pentru cel mai bun film de animaţie în 2001, Spirited Away, ne oferă de data aceasta unul din cele mai japoneze şi mai realiste filme ale sale. Lumile create de el, bizare, baroce, în care se întrepătrund motive occidentale cu cele trandiţionale nipone, te iau mereu pe nepregătite. Cu detalii foarte pline de imaginaţie, cu rotunjimi tipice, dar diferite de Casa Disney, în cazul de faţă de Mica sirenă şi Finding Nemo, pentru că subiectul se aseamănă întrucâtva.

Un peştişor-fetiţă evadează din bula în care era ţinută de tatăl ei şi ajunge în plasa unui vapor care draghează fundul apei plin de gunoaie şi, în acest fel, într-un borcan. Pe mal e culeasă de un băieţel de cinci ani, Sosuke, care îşi face astfel un prieten pe viaţă.

Filmul - dacă mai e nevoie să spun asta - e o minunăţie. Ponyo care urcă spre suprafaţă pe o meduză şi adoarme, vântul care bate prin iarbă, păr şi copaci, valurile-peşti cu ochi de ton, zecile de peştişori ca nişte mici Ponyo care se ridică în jet auriu, peştii care înoată pe şosea, ea ca fetiţă alergând prin casă cu lampa pe cap şi suflând în ceai, Zâna Mării, mama lui Ponyo, cu părul ei vălurit şi lung pot să placă întregii familii. Sunt toate scene foarte frumoase, deseori amuzante.
 
Miyazaki ştie să livreze o poveste dramatică într-o formă dulce, alertă şi nostimă. Mama singură cu un copil mic care îşi aşteaptă mereu soţul marinar să vină acasă este tânără şi voluntară. Ea lucrează în oraş la un cămin de bătrâne, iar acestea au feţele Sofiei când a fost transformată de vrăjitoare în Howl's Moving Castle. Iar când cei doi copii ajung la un tunel, acesta seamănă cu cel din trecut din Chihiro - Spirited Away. Furtuna izolează casele de pe ţărmul bătut de vânt şi valuri. Un tsunami face ravagii şi pe uscat şi pe mare. Însă nimeni nu se vaită. Ceea ce contează nu este efectul furtunii, ci relaţia celor doi copii din medii diferite.
 
Pentru prima dată realismul primează în favoarea fabulosului, fantasticului, creaturilor cu forme ciudate. Însă şi acum, cineastul reia în cheie minoră o temă dragă lui, lupta dintre aparenţă şi esenţă. Întreabă Zâna Mării dacă Sosuke o va accepta pe Ponyo aşa cum este ea cu adevărat, ca peştişor. Şi abia după răspuns, pentru ca viaţa pe planetă să se stabilizeze, i se permite năstruşnicei eroine cu părul roşcovan şi chiloţei bufanţi să fie ce îşi doreşte ea mai mult şi mai mult.

Aparent glumiţă, nu atât de dens şi de profund ca mai cunoscutele capodopere ale celul mai celebru regizor în animaţia actuală, Ponyo merită să fie urmărit. Vă va plăcea până la sfârşit. Nu rataţi cântecelul ironic şi vesel din final, cântat de Fujioka Fujimaki şi Nozomi Ohashi. Toată lumea are voie şi dreptul să îşi dorească un prieten de suflet. Invizibil ca în Bogus. Sau pur şi simplu miraculos, ca aici. Puneţi-vă o dorinţă!