Lentoarea derulării acţiunii (câtă este) moleşeşte spectatorul. Montarea piesei scrise de Susan Sontag e vidată de tensiune dramatică, ritmicitatea e lăsată la voia întâmplării, sincopele descumpănesc, finalul e diluat, incert, interacţionarea cu sala este o bizarerie cu câţiva spectatori aduşi pe scenă nu se ştie pentru ce. S-o ajute pe Alice "să călătorească" imaginativ la Roma? Nedumerirea se citeşte pe feţele lor, deşi se lasă conduşi de Kézdi Imola, protagonista spectacolului. De la atmosfera de fond, deprimantă în sine şi până la detalii, totul pare aşezat sub spectrul întâmplării şi al lipsei de coerenţă.
Regizoarea Porogi Dorka s-a lăsat dusă de valul intelectualizării, promovând un text greoi şi adresându-se unui segment subţire de public, redus la câţiva iniţiaţi cu gusturi sofisticate. Conexiunile scenariului cu boala şi consecinţele ei în plan familial mi-au amintit de Purificare, un alt soi de analiză a depresiei, realizare controversată a lui Andrei Şerban la Naţionalul clujean în 2006 după un text de Sarah Kane. Susan Sontag nu sondează abisul sexualităţii, precum Sarah Kane, de aceea discursul ei e mai poetic, dar se afundă în biografism stufos, invocând personalităţi din universul intim, real şi imaginativ, al personajului central - Alice James, sora mai mică a lui Henry James, celebrul romancier american. Ea este "bolnava de profesie, ţintuită în pat" care-şi deplânge soarta şi cheamă la "un ceai dement", suprareal, fantomele prefigurate ca modele precum Emily Dickinson, Margaret Fuller, Myrtha, Kundry (a căror alegere e motivată de Susan Sontag într-un citat reprodus în caietul-program).
Decorul sugerând o cameră a claustrării, cu pereţi masivi, e conceput de Adrian Ganea şi Kupás Anna în stil realist funcţional, sporind apăsarea. Mai multe saltele ovale accentuează tortura zacerii în patul suferinţelor. Totuşi, din tavanul oblic vor coborî în spaţiul de joc Tatăl, interpretat de Bogdán Zsold şi Infirmiera interpretată de Albert Csilla, două prezenţe care ridică ştacheta valorică a reprezentaţiei.
Kézdi Imola, cu părul prins în codiţe şi cu faţa anemiată de boală, este Alice, acea fiinţă plăpândă care luptă cu ea însăşi pentru a-şi învinge singurătatea şi anxietăţile. Minunata actriţă nu excelează, dar adaugă fără prea mari eforturi încă un rol reuşit la prodigioasa sa carieră pe scena Teatrului Maghiar din Cluj. Ceilalţi actori completează o distribuţie fără contribuţii strălucite, ieşite din comun. Cei care interacţionează cu personajul central, în realitate sau în visul morbid, sunt Váta Loránd, Csutak Réka, Pethő Anikó, Kicsid Gizella, Vindis Andrea, Wagner Áron, Árus Péter, Jerovszky Timea.
Impresia de densitate a mesajului e anulată de deambularea actorilor prin spaţiul crizei eroinei, impasibili la drama ei prelungită la infinit, mărturie a inadaptării şi a incongruenţelor funciare ale convieţuirii. E un discurs teatral, ce, din acest punct de vedere, pune pe gânduri pe spectatorul hipersensibil.