Exponent declarat al schimbării, Jorje Bergoglio (Jonathan Pryce) este un cardinal catolic care militează ca Biserica Catolică să iasă dintre zidurile palatelor şi să se apropie de săraci. Participă, în această calitate, la conclavul care îl alege Papă, spre dezamăgirea sa, pe conservatorul şi rigidul Joseph Ratzinger. Dezamăgit, se retrage în eparhia sa argentiniană, unde, după ceva timp, ajunge la concluzia că nu îşi are locul într-o biserică anchilozată. Hotărăşte să-şi înainteze demisia din funcţia de cardinal. Spre confuzia sa, Papa Benedict XVI (Anthony Hopkins) nu îi răspunde, dar îl cheamă la Vatican pentru discuţii. De aici, filmul descrie întîlnirea dintre cei doi, discuţiile lor de taină şi de seară, conflictul şi împăcarea dintre ei.
Scenariul conturează inteligent tensiunea dintre protagonişti. Anthony McCarten, scenarist specializat în biografii cu priză la marele public, a mizat pe crearea unor personaje puternice. Nominalizarea lui Jonathan Pryce şi Anthony Hopkins pentru cel mai bun actor în rol principal, respectiv secundar, pare să confirme "mîna" lui McCarten pentru roluri de Oscar (el însuşi fiind nominalizat pentru cel mai bun scenariu adaptat în ediţia din 2020). Reamintim, în acest sens, roluri create de el precum Churchill jucat de Gary Oldman în Darkest Hour sau Freddie Mercury jucat de Rami Malek în Bohemian Rhapsody.
La rîndul său, regizorul Fernando Meirelles este la ani lumină de antrenantul şi tulburătorul său debut Cidade de Deus / City of God. Frapează, de exemplu, utilizarea unor cadre aeriene inanimate ce ilustrează predici însufleţite şi curajoase privind disparităţile sociale. Or, imagini triumfaliste ale vizitelor papale, într-un ritm total nepotrivit de mitralieră spirituală, dar care ţinteşte în neant.
Directorul de imagine César Charlone ridică nivelul producţiei printr-o imagine luminoasă, în culori proaspete, care pun în valoare scenografia şi costumele, dar, mult mai important, rezonează cu amabilitatea şi vioiciunea cardinalului Bergoglio.
Însă, aşa cum e de aşteptat pentru un film construit pe convorbirile dintre cei doi protagonişti, partea leului merge la cei doi actori. Jonathan Pryce, într-o formă excelentă, intră foarte bine în pielea carismaticului său personaj, imprimîndu-i naturaleţe şi ingenuitate. La rîndul său, Hopkins realizează un antagonist puternic şi sarcastic, umanizat apoi în paşi mici, pe măsură ce dialogurile celor doi îi apropie ca prieteni şi episcopi conştienţi de povara care stă pe umerii lor.
Ambii actori reuşesc un tango bine armonizat, cu replicile rostite rapid, cu priviri ţintite şi grimase expresive. Însă, chiar dacă personalitatea lor este bine contrastată, dialogurile evită atît fineţurile teologice, cît şi, prudent şi comercial, tensiunile majore ale lumii catolice. Ele ignoră complet înfruntările de putere între centru (Europa post-creştină) şi periferia latino-americană (efervescentă religios, dar săracă economic). Între elita intelectuală a Bisericii, cantonată în universităţile pontificale, şi cea misionară care înfruntă regimuri totalitare şi corupte. Între curia romană, bine racordată la fluxurile financiare europene şi evanghelia originară, cea care fericeşte pe cei săraci.
Se livrează, astfel, un produs cultural middle-brow, care satisface cerinţe de conţinut (în special dezvoltarea personajelor, dar racordarea la agenda contemporană a ideilor) şi de formă (jump cuts antrenante, montaje inteligente care subliniază momente importante, inserturi picturale, imagini în culori vii, bine luminate).
The Two Popes este un produs profesionist care traduce în limbaj cinematografic eternul conflict al bisericilor în faţa schimbărilor modernităţii. Concentrîndu-se asupra umanităţii celor doi lideri cîştigă, într-adevăr, o poveste demnă de urmărit, dar pierd, pe de altă parte, şansa unei discuţii profunde şi aplicate asupra clivajelor actuale, atît din Biserica Catolică, cît şi din lumea în ansamblu.