La Reactor-ul clujean, condus de harnicul actor şi producător Doru Taloş, nu vezi Shakespeare, nici Cehov, nici Caragiale. Repertoriul e prima carte de vizită a experimentului şi a frondei artistice promovate cu dinamism şi consecvenţă aici. Este o direcţie impusă prin proiecte îndrăzneţe şi originale în concepţie şi reprezentare. El şi actriţa Oana Mardare, după terminarea studiilor de specialitate la Cluj, după ce au acumulat diverse experienţe profesionale şi de viaţă prin Franţa şi Spania, după ce au fost o perioadă angajaţii Teatrului Dramatic "I.D. Sîrbu" din Petroşani, s-au întors în Clujul studenţiei pentru a risca deschizând acest "spaţiu energic şi viu într-un oraş tot mai deschis la experienţe artistice alternative", după cum îşi autodefinesc iniţiatorii reuşita.
Reactor de Creaţie şi Experiment a luat fiinţă în anul 2014, într-un imobil vechi de pe strada Petőfi Sándor nr. 4 şi e un motor teatral care produce reacţii în sufletele spectatorilor şi în opinia publică, în oameni cuceriţi de formula scenică servită cu profesionalism, întotdeauna mustind de noutate. Aici sunt sprijiniţi tinerii artişti şi dramaturgia contemporană, aproape în contradicţie cu teatrele îmbătrânite în schematism clasicizant.
Nu o dată, incisivitatea temelor abordate a şocat, a pus spectatorul pe gânduri, l-a îndemnat să ia atitudine. Ca şi în spectacolul 99,6%, rechizitoriu făcut frustărilor legate de etnicitate. Nouă artişti maghiari şi români s-au angajat, într-o creaţie colectivă, să dea glas acestor confruntări despre convieţuire şi limbaje comune într-o Transilvanie multiculturală. Subiect delicat, adesea ocolit, ascunzând ură mocnită, nerecunoscută oficial. Actorii, corpuri contorsionate întinse pe padiment în poziţii leneşe, par a se trezi cu greu la realitatea clipei dintr-o letargie îndelungată. Pe marginea spaţiului de joc, de jur-împrejur, sunt aşezaţi spectatorii pe perne.
Scenariul e alcătuit din povestirea, aparent aleatorie, a unor întâmplări reale, dezvăluite cu mult firesc. Actorii se îndreaptă spre spectatori, spunându-şi fiecare, în şoaptă, "povestea" celor aflaţi în faţa lor. O fată subţirică, roşcată, cu ochelari, identificată mai târziu în persoana actriţei Hermina Csala, se îndreaptă spre mine şi-mi spune că ea vine din Secuime. Acolo i s-a întâmplat, într-o gară, pe peron, aşteptând trenul, ca un tânăr român care s-a apropiat şi a încercat să intre în vorbă cu ea să-i spună că e unguroaică pentru că poartă ciorapi verzi. Celorlalţi spectatori li se spun alte întâmplări.
În mărşăluirea precipitată a actorilor într-un du-te-vino ritmat, aflăm frânturi din povestirile lor îmbinate cu povestea "ciorapilor verzi" ai Herminei. Replicile se încalecă grotesc într-o logoree ce vizează absurdul. Secvenţă de mare forţă, alături de intervenţia pe care o susţine Panna Adorjáni, combinaţie între română şi maghiară ce dezvăluie frustrări comunicaţionale. Ea propune, în joacă, învăţarea unor cuvinte maghiare pe loc, jovială terapie în exerciţiul convieţuirii. "Vedeţi ce simplu e?" conchide în final.
Pe perete sunt agăţate două planşe. Ele reprezintă testele ADN ale celor 8 + 1 participanţi care şi-au trimis mostrele de salivă la un laborator american pentru a afla care este materialul lor genetic. Rezultatul: cei testaţi sunt în proporţie de 99,6% alcătuiţi din acelaşi "aluat biologic" (români, maghiari, secui). Doar 0,4 procente de diferenţă. De la această realitate porneşte eşalonarea motivelor.
Şi atunci de ce atâtea secole de ură şi dezbinare între ungurii şi românii din Transilvania? De ce atâtea neînţelegeri şi suspiciuni între majoritari şi minoritari, balanţa dintre ei schimbându-se de-a lungul istoriei noastre comune? Problemele ridicate sunt dure şi tranşante, dar sunt tratate ca un melanj între acceptare şi solidaritate, în cadrul unui teatru dezbatere de mare forţă emoţională.
Spectacolul are o structură eclectică, dar tinde spre unitate tematică. Îmbină documentul şi experienţa trăită cu fiorul poetic şi analiza individualităţilor. E în egală măsură mişcare şi cântec trist, alint şi mângâiere. Pantomima e sugestivă, melodiile înduioşătoare. Braţele întinse lateral indicând separare şi protecţie, atitudini, căutări.
Duetul Radu Dogaru - Kinga Ötvös aduce tradiţia folclorică pe scenă într-o secvenţă de înaltă tensiune dramatică. Un cântec bătrânesc în română şi o jelanie în maghiară. Îngemănare de voci de o acurateţe seducătoare, cei doi invitaţi (de la Teatrul Naţional şi de la Teatrul Maghiar) ridică valoarea reprezentaţiei prin prestaţia lor exemplară. Ambianţa muzicală produsă de glasuri cristaline şi chitară încheagă o armonizare între trecutul legendar, nebulos şi prezentul inocent, incert, fragil, aflat în continuă schimbare, ataşat ca sentimentalism cu valenţe ludice, precum în acel "Bacău - ău - ău" prelungit, cu ecouri nostalgice, invocat de Oana Mardare în monologul ei.
Alunecând pe clape derivative - "Bacău-Bacovia" - se face aluzie la alt spaţiu cultural de provenienţă. Evocarea momentelor întâlnirii cu Clujul, alăturarea denumirilor vechi ale străzilor văzută ca jocuri ale istoriei, dau un plus de autenticitate şi accesibilitate rememorărilor. Informaţia "Strada Petőfi, fostă Tutunului, strada Avram Iancu fostă Petőfi" colorează discursul dând o idee despre demersurile edililor de a răspunde necesităţilor politice ale momentului în denumirile străzilor.
Disponibilităţile coregrafice ale lui Bogdan Olarson se îmbină cu supleţea monologului susţinut în limba engleză, rostit ritos şi convingător. Petro Ionescu în calitate de dramaturg oferă partituri pe aceeaşi gamă identitară lui Raul Coldea, Bogdan Olarson şi Adi Tudoran, actori reuniţi într-un tablou al memoriei colective, invitând la reflecţie şi dreaptă judecată a istoriei. De altfel, Reactor-ul clujean se revendică de la "un teatru în slujba justiţiei sociale".
Încadrat în proiectul mai general "România: O sută de ani dragoste şi ură", spectacolul aduce în prim plan problemele unei generaţii deschise la dialog şi la acceptare. În orice mediu cosmopolit de la noi, din Ardeal până în Valea Jiului şi Banat, problema etnicităţii trebuie tratată ca Ioan Slavici în scrierile lui. Promovarea ideii cetăţii universale vine din Antichitate ca model de democraţie reală. În delicata problemă a convieţuirii în Ardeal, ilustrată cu mult curaj pe scenă, frustrările nu sunt numai ale maghiarilor. Inadvertenţe în comportament şi abordare sunt şi de o parte şi de cealaltă a barierei lingvistice care ne separă sau ne uneşte în diversitate.
Totuşi, spectacolul se insinuează ca un lamento al minoritarilor din ultima sută de ani, după ce "o mie de ani au fost majoritari". Naţionaliştii extremişti vor sări ca arşi. Dar nu trebuie să-i plângem pe maghiarii care se bucură de drepturi egale cu populaţia majoritară din România. Trebuie doar să-i înţelegem mai bine. Este pledoaria celor care s-au pus în slujba luminării realităţii ocolite sau ignorate în detrimentul celor două etnii.