Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Il traditore

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un om de onoare? - Il tradittore


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Tommasi Buscetta a fost primul care a vorbit despre Cosa Nostra. Vorbele lui au fost bobîrnacul care a dărîmat înfricoşătoarea organizaţie ca pe un joc de domino. Pentru că, pînă la el, nimeni nu mai vorbise. Dar şi pentru că, pînă la el, Cosa Nostra respectase un străvechi cod al onoarei. Iar Buscetta afirma sus şi tare că el nu este un trădător, ci un "om de onoare".

Filmul lui Marco Bellochio exact despre asta vorbeşte: despre onoare înţeleasă ca o legătură puternică între prieteni, rude, locuri şi valori. Iar cînd asemenea legături sunt compromise de dorinţa sîngeroasă de putere a şefilor, Tommaso "Massino" Buscetta (Pierfrancesco Favino) ia hotărîrea să reamintească tuturor cărămizile de bază ale Cosei Nostra.

Valorile Mafiei?! se întreabă procurorul Giovanni Falcone (Fausto Russo Alesi). Cum se poate ca interlopi criminali să vorbească despre aşa ceva? Da, răspunde Buscetta. Cîndva le aveau şi erau foarte importante. Însă, cînd a apărut heroina, totul s-a evaporat în faţa banilor.

Astfel, oximoronul din titlu comprimă conflictul interior al lui Buscetta. Ne întrebăm, însă, care pot fi motivaţiile unui "soldat" al lumii interlope siciliene să încalce regulile organizaţiei din care face parte? De ce el însuşi îi acuză pe capii mafioţi, că au trădat "idealurile" Cosa Nostra? Ce simte un asemenea om? Ce simt cei apropiaţi lui?

Dar, mai ales, cum te situezi ca biograf faţă de acesta? Îl ridici în slăvi, ca erou al luptei anti-corupţie? Sau, dimpotrivă, îl portretizezi ca un om slab, trădător al romanticei lumi a gangsterilor de onoare.

Marco Bellochio îşi construieşte filmul astfel încît să implice spectatorul în dilemele protagonistului. Menţine naraţiunea destul de liniară (oricum, puzderia de nume implicate testează suficient atenţia spectatorului şi ar fi făcut riscantă orice altă opţiune). Apoi, nu livrează motivaţii melodramatice precum răzbunarea sau frustrarea, şi nici nu plonjează mai adînc decît este necesar în gîndurile protagonistului, lăsîndu-l pe Pierfrancesco Favino să cizeleze conflictul interior printr-o volubilitate meridională mai curînd decît prin vreo melancolie nordică.

În pofida potenţialului exploziv al subiectului, tonul povestirii este calm. Îţi dă senzaţia că asculţi confesiunile unui bunic care, cu convingere şi modestie, îşi deapănă isprăvile. Dar care, mai ales, vrea să lase o lecţie de verticalitate urmaşilor.

Jaloanele necesare ale genului sunt prezente, bineînţeles: execuţii violente în plină stradă, ramificaţii vinovate peste mări şi ţări, aluzii privind corupţie la cel mai înalt nivel. Însă ele sunt legate permanent la personalitatea protagonistului, filmul avînd şi numeroase trăsături ale genului biografic (dramatizează un personaj istoric real, cunoscut marelui public). Transmit ceva din liniştea interioară pe care a obţinut-o Tomasso Buscetta atunci cînd a hotărît că a colabora cu statul nu înseamnă trădare, ci respingerea morală şi sănătoasă a scelerării foştilor săi şefi.

Importanţa depoziţiei sale se reflectă în exterior prin imaginea (semnată de Vladan Radovic) în tonuri reci, austere, care face ca o bună parte din film, mai ales scenele din tribunale, să semene cu o sală de operaţii. Aşadar, o alegere stilistică ce exprimă o privire judicativă asupra bolii reprezentate de Mafie.

Scena judecăţii din Palermo este crucială, aici atingîndu-se genul courtroom drama. Capii mafioţi sunt după gratii, montajul paralel cu hiene şi tigri arătînd precis despre ce e vorba. Justiţia este întotdeauna un ideal, iar oamenii fiinţe vulnerabile şi slabe, care greşesc adesea crezînd că fac binele. Iar Bellochio reproduce în film hărmălaia puternică, cu accente atavice, consternarea unei întregi societăţi - nu doar a mafiei - atunci cînd se simte atacată de o justiţie percepută drept străină în însăşi esenţa sa comunitară. De la femei care îşi smulg părul, la bărbaţi care arborează, disperaţi, gesturi obscene, vedem manifestarea unei societăţi arhaice care considera Cosa Nostra nu ca un grup de infractori, ci ca un schelet societal invizibil, dar real şi necesar. Iar cînd judecătorul, el însuşi exasperat de haosul din sala de judecată, începe să vorbească din mîini, realizezi imensa încărcătură emoţională şi culturală adunată în acest proces istoric.

Imersiunea spumoasă în cultura siciliană este pe cît de pitorească, pe atît de înfiorătoare. Cînd Totuccio Contorno (Luigi Lo Cascio) depune mărturie într-un dialect sicilian incomprehensibil pentru avocaţii italieni, pare amuzant la prima vedere, dar demonstrează prăpastia culturală între Sicilia şi restul Italiei. Iar tocmai această diferenţă culturală este solul pe care a crescut mafia.

De altfel, ai adesea senzaţia că traducerea în română nu redă decît o parte cuminte din înjurăturile, ameninţările sau grozăviile spuse în siciliană. Şi asta nu din pudoare, ci pentru că fiecare cuvînt pare cimentat în blocuri de glume uşurele sau aluzii sexuale, ce ascund însă grozăvii violente intraductibile.

În final, tocmai în această ancorare autentică în cultura siciliană constă reuşita lui Bellocchio. În faptul că asumă o perspectivă italiană, din interior, în abordarea unui gen idealizat anterior de Hollywood. Şi, mai ales, în demonstraţia optimistă că simţul moral se poate dezvolta acolo unde te aştepţi mai puţin.




 Toate articolele despre Il traditore


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer