Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Matilda şi groparii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

S-a tras lotul... S-au dus şi ciorile... - Matilda şi groparii


februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cea mai bună piesă a anului 2018, conform UNITER, a aterizat cu bine pe scena TNB. Are şi cumulul de funcţii avantajele lui administrative, dar nu numai...

Hărnicia, perseverenţa şi talentul jurnalistic al Stelei Giurgeanu au avut, încă odată, câştig de cauză - e bine să ştii ce vrei de la viaţă, chiar şi atunci când cimitirul devine simbolul multilateral dezvoltat al sfârşitului şi al veşnicului început. Cum bine grăieşte şi folclorul: "C-aşa-i viaţa, trecătoare / Unul naşte, altul moare". Căci acţiunea imaginată de către autoare, a fost plasată chiar acolo, la umbra crucilor şi a pomenilor; cu morţi, cu ciocli, gropari, candelărese. Până aici, lucrurile nu arată deloc rău. Mai departe... vin misterele! O casă încuiată, cu o taină straşnic păzită în interior, ce ar trebui să ţină, până la final, suspansul. Rămase pe dinafară şi păzind cu cerbicie accesul cel interzis, două femei (Sonia şi Olga) ştiu ele ce ştiu... Numai sora lor, Nora, habar nu are. Din durere, din debilitate mintală... Iar pe această bază, bate câmpii, aşteptându-l nu pe Godot, ci pe soţul cel mult iubit: blând, frumos, onest, emigrant în Australia. Ca după orice mort (căci taina e subţire, nu-ţi trebuie mult ca să te prinzi cine e locatarul vechi sau nou - chiar el) Daniel (nume de mitropolit, nu?) este aşteptat precum un Godot şi lăudat, precum Ion Iliescu, de soaţa-i îndurerată până la sminteală. Deşi, dacă te uiţi bine, chestia asta e mai veche, din timpurile când răposatul o iubea de-o cotonogea... nu de multe ori, dar cam des, apud Crăcănel. De altfel, nu e singura trimitere la bibliografie: Amedeu sau cum să te debarasezi de el reprezintă (întâmplător?) o amintire nemuritoare, chiar dacă pare cu căptuşeala schimbată. Atmosferă de Twin Peaks, cadavru la vedere (dar fără nimic altceva din Căinţa lui Abuldaze), ciori de Hitchcock... brrrr şi crrr! Numele personajelor trimit (pentru cei cu bibliografia la zi) direct la Cehov - căci avem de-a face cu alte trei surori. Mortul beckett-ian şi atmosfera de horror cu garnitură de SF. Deci, tot absurdul e la el acasă... iar casa închisă şi păzită... nu care cumva să se descopere bunătate de beţivan ucis. Aaa... şi asta nu e totul. Căci, pentru cine are răbdare şi atenţia trează, aflăm că şi ceilalţi doi cumnaţi au sfârşit la fel, pentru aceleaşi năravuri. Doar că pentru ăsta nu se găseşte o soluţie safe (oare de ce?; căci precedentele denotă o vastă experienţă în materie a distinselor şi caftitelor doamne lumânărese-candelărese) spre a-l face să dispară fără urmă. Într-un cimitir avut la dispoziţie de doamnele cu justiţia la purtător?! Game over! Logica nu a plătit bilet de intrare, nu intră la socoteală. Ne mulţumim cu tainele sau chiar cu niscai dileme. Prietenii ştiu de ce.

La final, lucrurile se limpezesc, ca dintr-un condei. Absenta, multaşteptata şi des invocata nepoată Matilda apare. Şi nu singură, ci cu un ditai logodnicul iubitor. Care (să vezi coincidenţă, Mări-Doamne!) este taman avocat. Unul descurcăreţ, chiar uns cu multe alifii şi aflat la curent (continuu, sau alternativ? Asta rămâne la latitudinea spectatorului) cu mortul aflat pe stand by. No problem! Rezolvă el totul, aşa încât surorile criminale să iasă basmale curate şi să poată evolua, mai curate, mai cinstite, printre colivele de mare viitor. Nepoţica ocrotită de triada MML (mamă, mătuşi, logodnic) nu va afla, fireşte, nimic, păstrându-şi nealterată virginitatea sufletească. Şi atunci, de ce bomboana pe colivă este pusă, săltăreţ, taman de Harry Belafonte, cu al său "Matilda, Matilda, she take me money and run Venezuela", final săltăreţ şi dansant, ca după un mort care lasă o avere zdravănă ca moştenire? Alt mister... Aaa... Venezuela, Maduro, criză.... E scris adânc.

Sigur că, tratat academic şi uniteristic, acest remarcat şi premiat text ar aduce în discuţie problematica femeii abuzate în căsnicie. Şi, trăgând binişor de elasticul interpretărilor, vine dragostea care acoperă violenţa domestică, mizeria casnică şi crima tămăduitoare. Final fericit şi pilduitor, mort - aşijderea, căci a ajuns la loc cu lumină, cu verdeaţă... unde nu e întristare şi suspinare... dar nici băuturică! Corectitudine politică exemplară.

Echipa interpretativă a pus suflet, probabil... şi ceva meşteşug, luptându-se cu personaje şi chiar replici care - aşa cum aflăm din programul de sală - se cereau modificate chiar acolo, la botul calului, adică în timpul repetiţiilor, ca să sune cât de cât autentic. Dar, când îmbunătăţeşti o piesă premiată... Lungul drum al textului către scenă. Nu le va fi fost uşor nici Amaliei Ciolan (totuşi, cea mai credibilă), nici Erikăi Băieşu (un rol pe muchie de cuţit, căci nebunia o fi pitorească, dar greu de credibilizat). Cesonia Postelnicu vine, măcar, cu ceea ce a învăţat în tinereţe de la Nicolae Corjos şi ai săi Liceenii - reţetă garantată pentru un public larg şi nu foarte pretenţios. Mai rămâne Matilda, biata... Fulviei Folosea îi revine misia de a o face ingenuă şi profundă, drăgălaşă şi naivă... şi - vorba ceea - "seara devreme acasă". În seara premierei, a lăsat loc de mai bine. Cât despre logodnicul Peter ("singurul cocoş din ogradă") el se trezeşte implantat într-o ipostază schematică şi simpăticuţă, de tăinuitor generos şi moştenitor cu folos. Cam puţin prin ceea ce i-a oferit textul; aşa că omul, ca să-şi merite locul, semnează şi coregrafia - cea cu Matilda take me money - o dănţuială aşa de bucuros izbăvitoare, de au dispărut (alt miracol!) şi pomenitele ciori.

Nu ştiu câţi actori sau regizori îşi vor fi manifestat dorinţa de a ridica pe scenă textul premiat. Alesul (voluntarul?) Mircea Rusu s-a străduit să pună în mişcare, cât de cât credibil, toate aceste tendinţe. Un decor gri, sumbru şi opac înfăţişează "căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii". Senzaţia de apăsător (nu tocmai agreabilă când e servită aproape o oră şi jumătate) pare a fi fost singura grijă a scenografei Gabi Albu, semn că dânsa nu a achiesat deloc la presupusul potenţial umoristic şi macabru. Îi rămâne dansului din final să dreagă busuiocul pe linia asta, să ridice moralul şi să însufleţească aplauzele.




 Toate articolele despre Matilda şi groparii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer