Cei trei nu se prea plac. Sau, mă rog, există nuanţe. Frank, fratele cel mare (Florin Piersic Jr.) pare să-i amplu deteste pe ceilalţi doi. Peter, mijlociul (Matei Chioariu), pretinde că-l admiră pe Frank, deşi nu întotdeauna acţiunile i-au / îi confirmă vorbele. Mezinul, Wally (Călin Stanciu Jr.), pare să-i iubească pe amândoi, daaaar. Şi mai e şi pădurarul (Marko Adžić) ce intervine cândva în poveste.
Wally e oarecum încet în gândire, comunică greu şi face boacăne pe bandă rulantă. Asta îl scoate din minţi pe Frank, care, oricum, e, de felul lui, ultra-irascibil. Peter încearcă să asigure echilibrul între cei doi, dar asta nu e lucru uşor. Mai ales că, la rândul lui, îl enervează foarte pe Frank. Aşa că, din gafă în gafă, din isterie în isterie, din ghinion în ghinion, weekendul începe prost şi ameninţă să continue încă mai rău.
Conform tradiţiei personale, Piersic Jr. nu e doar actor, ci şi traducător şi regizor. Aş fi zis că le face pe toate, dar aş minţi. Tudor Prodan prestează o scenografie delirantă, o jumătate de cabană ce dă senzaţia că se va prăbuşi în secunda următoare (şi, pe alocuri, chiar asta face), iar Sebastian Hamburger face o treabă excelentă din punct de vedere univers sonor. Şi apoi mai sunt cei trei colegi de scenă care, în termeni microbistici, dau recital.
Spectacolul lui Piersic are timp. În versiunea online, difuzată în vremuri de Covid-19 (disponibilă până pe 1 mai 2020 pe pagina de YouTube a teatrului), vorbim de 3 ore (plus pauză) de teatru. E vorba de a doua reprezentaţie, spectacol găzduit de Sala 2 acum aproape trei ani. Între timp, câteva scene au dispărut, altele s-au comprimat.
Fraţi are timp, fără a fi lent sau plicticos sau lungit în chip nejustificat. Pur şi simplu, Piersic şi oamenii lui îşi îngăduie o altfel de curgere a timpului. Nu fug din calea unor momente de tăcere care pe alţii i-ar speria, nu renunţă la anumite repetiţii ce unora le-ar putea părea redundante, nu dau vreo secundă senzaţia că vor să livreze o poveste şi-atât. Şi totuşi, ce vor?
Până la un anumit punct, povestea e destul de simplă, de evidentă, de previzibilă. Râsul vine în reprize consistente şi complexe. Comic de limbaj, gaguri de Stan şi Bran, aluzii intelectualiste, glume de autobază, avem de toate. Râdem, glumim, da' ce ne ţine, totuşi, trei ore în incintă?
De n-ar fi tocită, evocarea Sieranevadei lui Cristi Puiu când vine vorba de familia post-modernă s-ar impune. E ceva în portretizarea asta, sacadat-meticuloasă până la manie, extrovertită până la indecenţă ori chiar nebunie, a rubedeniilor mai apropiate ori mai depărtate care ne cheamă, care ne stârneşte, care nu ne lasă, mă-nţelegi, să o lăsăm.
Până la urmă, fraţii ăştia scrişi de Dave Williams (sau ăia ai lui Puiu) simt ceva de bine unul pentru celălalt? Se iubesc? Se respectă? Îi uneşte şi altceva decât lungul şir de întâmplări şi vorbe pe care se hrănesc vorbele lor atroce şi faptele lor la limita (de jos a) normalităţii? Arătăm noi altfel decât ei? Noi, ăştia din familiile din realitate, nu din alea din dramaturgie ori cinematografie?
Poate că de aia Piersic face un spectacol atât de aerisit, în care accelerările pe bază de umor sunt urmate de ample momente de respiro (acordeon-style). Să ne dea timp să înţelegem că e mai mult decât o simplă istorioară cu iz poliţist şi look de thriller, mai mult decât o comedie neagră. Sau, că, dacă e o comedie, nu e doar a lor, ci e şi a noastră, cómedia umană, versiunea de secol 21. Aia în care vorbim ce nu credem, nu credem în ce vorbim, ne dăm deştepţi ca să nu ne creadă lumea proşti, ne dăm proşti ca să ne îngăduie lângă ei ăia care se cred deştepţi, urlăm, înjurăm, drăcuim, pocnim ca să nu pară că e loc şi de ceva bun în inima noastră pentru ăia de-i porcim, dosim îndărătul neroziei planuri de Nea Spirache din Titanic vals şi tot aşa.
Fraţi ăsta de la Timişoara e din aceeaşi familie de sentimente, vorbe, durităţi, poante şi înţelesuri cu Vestul singuratic de la Nottara-ua bucureşteană. Mutat mai la vest, desigur, după cum America e la vestul Irlandei, iară Banatul la vestul Bucureştiului. Altfel, deşi notorietatea lui Vlad Zamfirescu şi a lui Andi Vasluianu e net peste cea a lui Matei Chioariu şi a lui Călin Stanciu Jr., diferenţele valorice nu prea există. Nivelul e sus în ambele părţi.
Piersic ăsta e genul de artist alături de care creşti, pe care zici că-l ştii, care îţi scapă mereu. Şi tocmai d-asta abia aştepţi să-l tot reîntâlneşti. Ca să îl vezi râzând şi zâmbind de / cu tine / sine, ca şi când n-ar / n-am ştii nimic şi asta ne-ar face înfiorător de imbecili, de curioşi, de fericiţi.