Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Orfelinele

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A nu mai avea complexe - Orfelinele


aprilie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Anunţarea nominalizărilor la premiile UNITER pentru spectacolele anului 2019 au stârnit, inevitabil, numeroase discuţii. De data aceasta un subiect disputat a fost accentul pus pe musical. Răzvan Penescu (LiterNet) a propus chiar diversificarea categoriilor de premii, astfel încât concurenţa pe genuri (comedie şi muzical, respectiv dramă) să elibereze juriul de nevoia de a lua o decizie într-un asemenea conflict.

Nominalizările au fost însă un declic pentru a descoperi tendinţa stagiunilor recente de a se colora muzical. Tot mai multe spectacole apelează la muzică mai mult decât ilustrativ, pentru atmosferă, îndrăznesc să recurgă la coregrafie, o artă care încă are nevoie de susţinere materială şi de promovare. Adaug şi inedita resuscitare a replicilor în versuri, mai în joacă, mai rafinat gândind la poezie. Iar nominalizarea spectacolului clujean, Chiritza în concert, ne face să observăm existenţa unui proiect care durează de mai multă vreme şi care a continuat cu încă o premieră la început de an 2020, cu aceeaşi echipă care s-a dovedit de succes la public. Dacă seria aceasta e pe un format definit cumva chiar de titlu, dramaturgia reducându-se simţitor la pretext, am avut, în 2019, şi o premieră a unui musical exemplar, Bună seara domnule Wilde!, construit de Andrei Măjeri la Teatrul Evreiesc de Stat. Cei care l-au scris, Eugen Mirea (textul) şi Henri Mălineanu (muzica), sunt clasicii genului în România şi prima lor propunere datează din 1966, Au fost odată... două orfeline. Clasici şi... cam singuri, iar aceste două creaţii amintite rămân, încă, de bază.

Acesta este contextul în care la 7 martie 2020 are loc premiera Orfelinele, în regia lui Adrian Andone, la Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu din Petroşani. Un musical care, de la premiera din 1966, când a beneficiat de firava deschidere politică, a rămas uitat (remarcabil de ştiut este că în 1969 spectacolul a fost montat de Jacques Fabri în Franţa) până ce studenţii de la UNATC, conduşi de George Ivaşcu, l-au revitalizat după 40 de ani. Forma tinerească a spectacolului, perfect susţinută de filosofia de la care au pornit autorii lui, a radiat apoi pe scene profesioniste, la Satu Mare şi la Craiova. În remarcabila carte a Mariei Zărnescu, Muzici şi Muze - de la piesa de teatru la musical (Editura Nemira, 2015), urmare a unei teze de doctorat, avem un capitol special dedicat acestui spectacol, dezvoltat apoi în segmentul rezervat Sandei Manu, admirabilă şi ca promotoare, printre altele, a acestui gen. Parodia care la premiera absolută a marcat o radicală mutare de perspectivă asupra unei forme culturale care se conserva peste epoci, melodrama, a căpătat valenţe pur estetice în 2006, în special prin amprenta de jazz din muzica interpretată la pian de Irina Sîrbu. De altfel ea a reluat, în timp, fragmente sau întregul, pe scene bucureştene, taman pentru calitatea muzicii, aidoma concertelor din proiectul clujean. La Craiova actorii au făcut un excelent exerciţiu de ludic, cochetând cu devoalarea unor tehnici actoriceşti, transformând replici şi gesturi în prilej de creaţie şi re-creaţie. "Musicalul este acelaşi lucru cu teatrul, are aceleaşi reguli ca muzica, dar are o lege specială: pentru interpret, e mult mai riguros decât proza. [...] Aşa m-au învăţat pe mine Henri Mălineanu şi Eugen Mirea", se confesează Sanda Manu în cartea Mariei Zărnescu. Şi despre rigoarea asta, pentru care a insistat enorm regizoarea, au vorbit atât Ştefan Iordache (proaspăt actor angajat la Nottara) cât şi, la timpul lor, Dorina Chiriac sau Vlad Ivanov, cărora Sanda Manu le-a fost şi profesoară. "Am lucrat trei luni, de patru ori pe săptămână, pentru trei minute şi douăzeci de secunde! Dar am ştiut cum facem piesa."

Musicalul este, deci, o piatră de încercare şi managerul teatrului din Petroşani, Cosmin Rădescu, şi-a asumat asta. După premiera cu A douăsprezecea noapte, care nu este un musical dar are inserate cântece live, a celui care a fost nominalizat pentru debut la amintitele premii UNITER, Radu Tudosie, a dorit să asigure continuitate pentru antrenamentul vocal al tinerilor actori. Iar pentru asta, pentru construcţia muzicală a spectacolului, a apelat la Monica Ardeleanu, actriţă a Naţionalului craiovean, al cărei debut a fost de departe cea mai reuşită interpretare în Omul din La Mancha, sub direcţia lui Cezar Ghioca. Dacă Irina Sîrbu, a cărei adaptare muzicală, alături de Mona Ciută, a fost folosită la Petroşani, era, în 2006, pe scenă în dublă calitate de actriţă şi cântăreaţă, acum pilonul de sprijin a fost dubletul creat prin cooptarea unui pianist, Aurelian Epuraş, alături de un actor, Viktor Hegedus. Maestrul de ceremonii conduce înlănţuirea scenelor, joacă rolul de narator, intră, ludic, în dialog cu personajele. Cei doi sunt metronomul şi dirijorul unei cavalcade. Aurelian Epuraş, cu emoţie şi concentrare, oferă atât acompaniamentul pentru partiturile de succes ale protagonistelor cât şi linia de sprijin pentru paşii protagoniştilor şi pentru corpul de balet, altă piatră de încercare a trupei de la Petroşani. De la prima scenă, cu Viktor Hegedus în frac (poate prea strălucitor) şi cu joben, jucându-se cu lumina proiectorului, avem parte de provocarea în stil Broadway şi astfel ştacheta este ridicată foarte sus. Iar când irump în scenă vivandierele, aşteptările sunt mari dar şi publicul este, deja, cucerit de toate câte se petrecuseră între timp, încât e mai îngăduitor în privinţa reuşitei coregrafice. Atmosfera de cabaret parizian, costumaţia sexy pentru o evoluţie la o bara sugerată de elementele unei draperii uriaşe, toate astea se mulează pe o muzică în bună parte cochetând fin cu ambianţa fierbinte dar fără să uite nicio clipă ironia, prin invocarea sfântului Patriciu (în 2006 era şi o referinţă VIP, dispărută ulterior), un nume ales, desigur, numai pentru a rima cu una dintre cheile textului, "viciu". Dacă textul istoric de la care a plecat Eugen Mirea, drama semnată de Adolphe d'Ennery şi Eugène Cormon, este plasată în preajma revoluţiei franceze, celebra ecranizare a lui David Griffith (1921) a punctat pe balansul de la asprimea absolutismului regal către aceea a unei intransigenţe revoluţionare vizavi de complexitatea comportamentului uman.

De la bun început am privit montarea de la Petroşani fără să pot uita presiunea creată de activismul din teatrul contemporan. Şi am realizat, pe măsura derulării scenelor, că o privire liberă găseşte suficiente repere de bună interpretare a relaţiilor dintre oameni, cu toate problematizările societăţii avansate de azi. Avem, astfel, practic, un spectacol dedicat femeii, cum a precizat Cosmin Rădescu în cuvântul de la premiera din ajun de 8 Martie 2020. Multe prejudecăţi sunt ilustrate parodic, o seamă de gesturi brutale cu care se confruntă femeia sunt limpede blamate, se atinge şi şablonul femeii ca obiect, pentru ca, pe fond, să avem un frumos portret al femininului în toate cele. Indiferent de cum se ordonează distribuţia, privind strict personajele, contesa rămâne eroina de fond a spectacolului. Iar Oana Liciu-Gogu, remarcată şi în Gabler. Hedda Gabler montată de Antonella Cornici, joacă exact în acest sens. Pentru că deciziile prefectului (Cosmin Rădescu într-o interpretare care mixează sobrietatea, caricaturalul, naivitatea, manipularea, afecţiunea bine mascată) ("Domnule conte, soţul meu! / Doamnă contesă, soţia mea") sunt de fiecare dată supuse validării contesei. Singurul personaj feminin cu valenţe negative în spectacol este vivandiera Frochard (Nicoleta Niculescu, fermă, bine înscrisă personajului, atât în specularea oportunităţilor cât şi în duala atitudine maternă), dar nicio clipă nu este percepută altfel decât o excepţie.

Şi dacă ironizata melodramă este structural orientată spre exprimarea sentimentelor de compasiune şi empatie, parodia acestui musical merge spre o perspectivă încă în curs de consolidare în postcomunism, gestionarea complexelor. Astfel, la jumătatea spectacolului se definitivează aceasta ţintă în fermecătorul cuplet susţinut de Louise (orfelina fără vedere) şi Pierre (fiul cel şchiop al vivandierei Frochard), fiecare cu propriile sale probleme. Monica Ardeleanu, cu un joc de substanţă de la cap la coadă, purtând, parcă, grija pentru sound, cu gesturi specifice de orb şi cu un chip care cucereşte şi prin frumuseţe şi prin inteligenţa replicilor ajunge în mica fosă alături de Alexandru Cazan, un Pierre care trage de un picior, care e timid, care suferă pentru fiecare nedreptate, mai ales din propria familie. Ei doi oferă prima formă a refrenului definitoriu, remanent peste timp (o îmbinare perfectă de muzică şi text): "Noi avem complexe şi din complexe ne inhibăm / Noi avem complexe şi din complexe refulăm".


Dacă pe de-o parte se deschide privirea spre oamenii cu probleme, pe de alta fiecare se poate regăsi cu micile sale piedici mai mult sau mai puţin închipuite. Totul tratat în replici sclipitoare prin cheia parodica. De altfel Louise are o lungă serie de astfel de replici, bine punctate de Monica Ardeleanu. ("Dacă ai furat, nu te văd prea bine") ( "- La revedere! / - La nevedere!"). Spectacolul atinge discret şi grija pentru cel din cuplu. Atât cei tineri ("Să mă prefac că-l cred ca să nu-l dezamăgesc / Ce bine că am liniştit-o / Ce bine că-şi închipuie că m-a liniştit") cât şi la contele care are în vedere tristeţea ei de 19 ani şi 3 luni.

Cealaltă orfelină este Corina Vişinescu (foarte reuşit afişul, centrat pe chipurile celor două protagoniste), într-o nouă postură de forţă, o actriţă pe care nominalizările UNITER viitoare nu o vor putea ocoli. Ea radiază la prima lor apariţie, în cupletul bine sincronizat care luminează la propriu şi la figurat scena. Dinamică, ea este şi motiv pentru tensionarea poveştii (involuntar, prin ispita marchizului) dar şi pentru limpezirea lucrurilor (voluntar, prin ajutorul acordat nefericitei Marianne). Cupletul ei este o probă de virtuozitate în schimbările de ritm şi de expresie. Iar în relaţia cu cavalerul Roger vedem bine dozat umorul imaginii bucolice promovată de acesta.


La premiera din 1966, Roger a fost Ştefan Iordache, la Craiova a fost Cosmin Rădescu. Acum Alexandru Mihai vine cu propria personalitate, cu o seriozitate care se delimitează de viciosul marchiz, care nu glumeşte când e vorba de sentimente şi care îşi dezvoltă visul romanesc cu "nesfârşita glie / Pe care-aş zburda, eu cu inima printre arături". La el umorul se naşte taman din îmbinarea seriozităţii afişate cu parodicul din text. Marianne, pe care o interpretează Delia Tărcăoanu, deschide scenele de cuplu şi o face foarte viu, jocul ei atrage atenţia în acea dublă tendinţă: "Tu mă atragi superbe Jaques precum un magnet... fiincă posezi un cap frumos şi un trup de atlet. Şi totuşi nu! Nu! Nu! [...] Astăzi am puterea să-ţi spun Nu." Proaspăt absolventă la Cluj, este o promisiune pentru noua trupă petroşeneană. Jacques este Sergiu Fârte, jucând o continuare hard a rolului Malvolio. Pe de-o parte estompează ferocitatea clamată ("Mii de pumnale şi mii de cadavre!"), oferind mai degrabă imaginea recognoscibilă a unui interlop de cartier. E tragic, într-un fel, precum Tybalt, cu o continuare, de data aceasta, fericită pentru noul Romeo. Marchizul, diabolicul aristocrat simbolizând dezmăţul şi dispreţul faţă de cei din afara cercului său, este jucat de Dorin Ceagoreanu şi cu umor şi cu un rafinament al rostirii unor replici cu trimiteri poetice: "Mai leneşă visează şi luna astă seară...". Partenerul său din deschidere, Picard, un Arlechino mai reţinut, este Mihai Sima, prompt în replică, ceea ce serveşte comicului. Laurenţiu Vlad joacă dezinvolt cu sala iar Gheorghe Stoica este doctorul ce aduce concret rezolvările, replica lui finală, vizavi de Marianne, făcând deliciul publicului pretenţios. Scena cu vivandierele (fiecare cu propria identitate vizuală, Izabela Badovics, Irina Bodea-Radu, Oana Crişan, Andrada Dobre, Livia Maria Voica) e aidoma apăsării, în joacă, a clapelor unui pian. Amelia Toaxen, călugăriţa, se desprinde din grup şi pare că traversează scena amintirea Heddei. Emoţionant, ca-n Faust, este momentul intrării în scenă a îngeraşilor (Alessia Rădescu şi Cora Rebeca), după strigătul disperat al mamei Frochard (Nicoleta Niculescu).

Regizorul Adrian Andone asigură un bun echilibru între emoţie şi umor, între firul principal al acţiunii şi jocul detaşării de poveste. Decorul devine preponderent proiecţie video. Finalul, cu miracolul rezolvării complexelor, apare acum, când scriu, în cursul pandemiei, ca o aşteptată declaraţie oficială: "Nu mai moare nimeni, nu mai plânge nimeni, vom cânta!" La premieră, unica reprezentaţie de până acum, lumina scenei s-a stins la ultimul vers, înghiţind ultimul cuvânt: "viitoru-i..."

Şi aplauzele au izbucnit instant, pentru că spectatorii erau de mult nu doar ochi şi urechi, ci şi prezenţi în poveste. Maria Zărnescu a desprins din cronicile anului 1966 o remarcă a lui Toma Pavel. "Meritul unui astfel de spectacol stă, de altfel, în succesul lui." Deloc facil, coagulant, o bună pregătire pentru celelalte forme de exprimare ale unui teatru dedicat comunităţii.



 Toate articolele despre Orfelinele


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer