Revista Mozaicul / martie 2020
A douăsprezecea noapte
Cu premiera la douăsprezece zile după a douăsprezecea noapte a sărbătorilor de Crăciun, spectacolul creat de Radu Tudosie reuşeşte să fie în stilul producţiilor shakespeare-ane de acum patru sute de ani. Oferind publicului, adunat în număr mare în jurul scenei, o poveste care să-i suscite interesul şi să-l păstreze alături mai bine de două ore, cu un text de calitate şi un joc fermecător. De data aceasta şi cu o muzică interpretată live - din acest punct de vedere se înscrie în trendul momentului, când avem multe musicaluri, fiind însă mult mai dedicat cuvântului rostit. Muzica originală, semnată de Petru Damşa, imprimă nota întregului spectacol, una de tinereţe, de vitalitate. Deşi moda în artă este aproape o condiţie obligatorie, rock-ul la care s-a apelat acum are şi apanajul actualităţii, prin sound şi ingredientele specifice unui concert (lumini, mişcare) dar şi patina unei clasicizări galonate. Muzica devine unul dintre pilonii spectacolului, aducând publicul tânăr în stare de bună receptare, urmând ca textul să furnizeze poezia lui Shakespeare.


A douăsprezecea noapte, propus de Radu Tudosie, aflat la primul său proiect regizoral contractat într-un teatru profesionist, devine o mostră de cum poate fi pus în valoare un text clasic. Replici celebre, sintagme inteligente şi versuri frumoase sunt perfect aduse pe scenă în economia spectacolului. Se aud limpede într-un moment sau altul, într-o atmosferă propice deplinei receptări. Muzica încălzeşte, umorul alungă asperităţile şi rostirea cu har a actorilor aşază cuvintele lui Shakespeare precum o bijuterie în cutia ei. Sau, poate, mai bună ar fi metafora sădirii unor seminţe ce vor rodi cu siguranţă. Se simte farmecul unei traduceri clasice îmbinată cu una modernă (Mihnea Gheorghiu, Violeta Popa, George Volceanov), ambalată în limbajul tineresc al prezentului de către regizor. Adaptarea a ţinut seamă şi de distribuţia avută la îndemână. Astfel Sir Toby şi Sir Andrew îşi inversează alurile tradiţionale. Mai mult, unchiul Oliviei apare în costum de piele, rocker vechi. Silueta lui, mereu fracturată din pricina stării bahice, polarizează simpatia precum solistul vocal al unei trupe rock. Îl putem 'vedea' pe Mick Jagger electrizând sala. Pe când cel care cântă cu adevărat, Alexandru Cazan, este liderul, cel care conduce, oarecum discret, cursul firesc al lucrurilor. "Să fii nebun ce greu mai este", refrenul său discret dar remanent, deschide o fereastră spre firul filosofic al piesei. Feste joacă rolul unei raisonneur prin prisma atribuţiilor de bufon. Pălăria lui cu şapte moţuri deschide şi închide spectacolul. Alexandru Cazan mizează pe blândeţe şi empatie, pe isteţime şi dreaptă perspectivă, de aici şi popularitatea sa. Montarea are multe elemente de commedia dell'arte şi acest Arlechino se face simpatic nu doar pentru că taxează (şi tapează) pe mai toată lumea, ci prin replicile inteligente, acoperind astfel segmentul de la înţelepciunea populară până la filosofia pitagoreică. Baladist, el însoţeşte cu acelaşi cântec atât bufonada (melancolia cântecului este dublată de hărmălaia celor trei petrecăreţi ce se dedau la cele mai triviale gesturi) cât şi jocul dragostei (şi al sorţii) (Orsino: "Vreau muzică. Cezario, s-ascultăm cântecul vechi, pe-acela de aseară, părea că-mi picură în suflet mir, mai mult ca melodiile de-acum, cu ritmuri ameţitoare" / Viola: "Chiar face să răsune-acel locaş, unde se află dragostea").

Acestea sunt amprentele consistente ale spectacolului. Comicul se revarsă în valuri dintr-o cavalcadă de gaguri bine conduse regizoral, cu o seamă de surprize şi de referinţe, cu aluzii din prezent şi, mereu atent la asta, cu o tuşă a umanului în care se regăseşte fiecare. Raul Hotcaş (sir Toby) este acel rocker fără vârstă care are şi el ceva din tipologia bufonului. După ce s-a ocupat de coregrafia spectacolului, cu multe scene în care mişcările actorilor sunt grăitoare, el însuşi 'desenează' permanent cu picioarele sale lungi, cu braţele ce se rotesc mereu prin aer. Trupul său este într-un permanent discurs scenic: cade, se târăşte, se roteşte, se întinde punte şi, invariabil, se clatină. Transmite şi caracterul personajului, de a nu-şi pierde deşteptăciunea în ciuda băutului fără pauză ("decât o zi de mahmureală / mai bine încă o pileală"). Şi chiar dacă pe lenjeria lui de rocker inima roşie e plasată pe fund, simte dragoste pentru Maria inclusiv prin admirarea inteligenţei acesteia. Flavia Perşa este o Colombină care se ridică din postura de observatoare a jocurilor până la iniţiatoarea unei farse inteligente şi diriguitoarea carnavaleştilor întâmplări. Nuanţa inimii de pe turul pantalonilor lui Toby (diminutivul Tobiţă îmi pare estompant) este aceeaşi cu a faldurilor rochiei sale. De la mustrarea chefliului, dintr-o eschivă este săgetată de Cupidon şi de aici flirtul cu multe înţepături şi îngrijiri materne.


Segmentul comicului din acest spectacol este întregit de cei pe seama cărora se râde, motivat, din pricina propriilor atitudini: Sir Andrew şi Malvolio. Primul, care primeşte porecla Moacă, o adaptare a numelui original, încă un prilej de calambururi (ca în telefonul fără fir: "ucigă-l toaca / toacă? / andromacă / Moacă"). Mihai Alexandru are un rol greu şi parcă şi costumaţia e o povară de purtat, de la pelerina ca de cruciat şi până la cizmele înalte. Dar stârneşte râsul din gesturi simple, de la mişcarea de picior într-un răspuns de dans până la rigiditatea impusă de ghipsul venit în urma inevitabilelor accidente care, desigur, numai lui i se pot întâmpla. Ţintă a glumelor şi victimă sigură, are un joc care impune şi duioşie din partea spectatorului pe care-l amuză. În inedita scenă în care cheflii irump în sală, Mihai Alexandru are de străbătut un rând întreg printre spectatori, mulţi ridicându-se în picioare spre a-i face loc, prilej de replici improvizate şi de reacţii spontane. Face un cuplu bun cu Sir Toby, afişând inocenţă (multe gaguri în care este ecoul gesturilor acestuia, situaţii în care se vede rătăcit fără protectorul său, copil teribilist care prinde curaj când e sprijinit). Ţinta tuturor ironiilor acide este, desigur, Malvolio, jucat în tuşe mai groase de Sergiu Fîrte (el semnează şi partea de video-design), care trece de la rigiditatea alb-negru a începutului, prin momentul dezbrăcării de haine şi de bunul comportament, prin ridicolul vanităţii (cu jartierele încrucişate) până la căderea în spaimele recluziunii. Acest episod al unei pseudo-exorcizări, cu accente tragice, este, cumva, străbătut de stridenţe. Rock-ul metal este parazitat de puţin grotesc şi o mai puţin explicată farsă jucată de falsul părinte Topaz (Alexandru Cazan cu o mostră de abilităţi în comutarea bine ritmată între mai multe caractere). Regizorul dă, în cele din urmă, o şansă personajului, schimbând ameninţarea răzbunării cu interogaţia "De ce?", capabilă de recuperare.


Segmentul romantic al spectacolului inventariază câteva tipuri de abordare a dragostei. Dintre toate, cel al Violei este cel mai cald şi consistent. Amelia Toaxen reuşeşte ca într-o proiecţie rapidă să motiveze travestiul şi aprinderea sentimentului, să comute între îndeplinirea datoriei de mesager şi propria simţire. Are căldură în glas când rosteşte cuvinte din suflet, are aerul adolescentin când trebuie să facă faţă maliţiozităţilor unor bărbaţi puşi pe harţă. "Mi-aş face-un adăpost la tine-n poartă" rosteşte în faţa Oliviei, în acest carusel al dragostei neîmpărtăşite. De altfel avem parte de exemplificarea goanei unuia după altul, Viola, Orsino, Olivia, secvenţă emblematică pe care o uităm imediat în propria viaţă. Orsino, în interpretarea uşor mai reţinută a lui Dorin Ceagoreanu, poartă roşul dragostei în costumaţie, îşi tapetează un perete cu portretele Oliviei (scenă în care proiecţia video de prim plan devoalează chipul real al Violei) şi totuşi conservă o doză de luciditate în baza căreia comută prompt destinatara sentimentului. Corina Vişinescu a mizat totul pe o anume nervozitate a gesturilor, de aici şi un contrast între fragilitatea dragostei şi fermitatea ordinelor. Dinamică, cu alură princiară şi cu voce care taxează orice inadvertenţă în jur, se arată interesată de atributul estetic când e vorba de un mesager şi preţuieşte inteligenţa din replicile celor care o înconjoară. Dialogurile despre dragoste ale celor trei fac să se audă şi poezia dar oferă şi prilejul sancţionării unor prejudecăţi privind trăirile dragostei la bărbaţi şi femei. Rezolvarea clasică, venită din afară, prin apariţia lui Sebastian (Viktor Hegheduş, inspirată soluţie, trubadurul de la colţ de stradă, pornind cu chitara în spate în căutarea împlinirii destinului), cu o recalibrare unde era nevoie, lasă, totuşi, un suflet nemângâiat. Antonio, jucat cu haz de Laurenţiu Vlad, trece prin scena sado-maso cu aer disco (Daniel Cergă şi Gheorghe Stoica sunt minuţioşi), mereu încurajându-se: "Fie ce-o fi, te-ador, cu tine-n gând, mă voi distra pericole-nfruntând", o alternativă la absenţa unui happy-end.


Delia Tărcăoanu şi Mihai Sima completează eficient echipele lor, cu gaguri şi replici prompte. De altfel inventivitatea este o caracteristică a acestui spectacol desfăşurat într-un acelaşi decor metamorfozat prin lumini. Irina Chirilă a imaginat un set de platforme dispuse în careu, cu diferenţe de nivel valorificate şi pentru apariţii surpriză a unor personaje. Podium de concert transformat în drum şi încăpere, dublat pe două laturi cât să creeze câte un mic hău de traversat, decorul se schimbă din jocul de lumini, culorile reconfigurând spaţiul potrivit cheii unui episod. Spre culise şi spre public câte o înclinare, alunecarea fiind şi pentru ieşirea din scenă şi pentru contactul cu publicul.

Precum la final, când Feste spune acolo ultima replică şi, pe tăcerea ce se instalează, dând ghes aplauzelor, face semn că mai urmează ceva. Cântecul bufonului a fost ani îndelungaţi doar cel al lui Dan Andrei Aldea, stins recent. Acum într-o versiune de pop-rock ca pentru fixarea cunoştinţelor.

Pentru că meritul fundamental al acestui spectacol îmi pare a fi taman câştigarea tinerilor de partea teatrului de calitate. Iar dintre atâtea expresii cu substrat, care se aud pe tot parcursul celor două ore, o aleg pe aceea care m-a surprins prin aplicarea ei la zilele noastre:
"Ce timpuri trăim! O frază nu-i decât o mănuşă din piele de căprioară. Acu-i pe faţă, acu-i pe dos!"

P.S. O confirmare a calităţii spectacolului vine prin nominalizarea lui Radu Tudosie la premiul UNITER pentru debut.

Foto: Klu Photography



De: William Shakespeare Regia: Radu Tudosie Cu: Alexandru Cazan, Amelia Toaxen, Corina Vişinescu, Flavia Perşa, Delia Tărcăoanu, Raul Hotcaş, Mihai Alexandru, Sergiu Fîrte, Dorin Ceagoreanu, Viktor Hegedüs, Laurenţiu Vlad, Mihai Sima, Daniel Cergă, Gheorghe Stoica

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus