Un exerciţiu de sinceritate. De curaj. De auto-expunere (a actorilor). De sondare a presupuselor / nespuselor întrebări (ale spectatorilor).
Scurte biografii ale fiecăruia dintre actori, livrate de colegii de săi. Neconvenţional, haios, ireverenţios. De fapt, ce s-o mai ascundem, fiecare dintre protagonişti este, pe rând, subiect de roast. Genul acela comic, vast popular mai ales în America, în care câte o vedetă e luat dur la mişto de altele.
Mini-CV-urile sunt mixate cu scene din spectacole ale Naţionalului timişorean în care joacă cei cinci. Şi cu monoloage auto-reflexive, rostite la microfon, într-un cocoon de lumină, cu ochii la public, în imediata sa vecinătate.
Monoloagele dezvăluie lucruri neştiute despre biografia actorilor şi aduc la lumină gândurile acestora despre meseria pe care o practică. Cum au ajuns să facă teatru? Ce fac dincolo de teatru?
Monoalogele provoacă. Se joacă cu mintea spectatorului şi încearcă să o aducă şi pe ea la lumină. În chip surprinzător. Uneori, şocant. Aşa-i c-ai vrea să atingi sânul Amaliei? Sau pectoralul lui Călin? Sau să o vezi pe Claudia făcând striptease? Chiar, ce ziceţi de vorba aia conform căreia actriţele sunt curve? Sau, cum fac actorii de plâng? Au ei o tehnică? Sau e experienţă personală? Sau ce e?
Dar invers, cum stau lucrurile? Actorii (ce) gândesc despre spectatori? Îi privesc? Îi ascultă? Sau doar vin, îşi spun replicile şi pleacă acasă? Acasă, că veni vorba. Cât din teatru duc acasă? Cum sunt priviţi acasă ei/ele, vedetele de pe scenă?
Vorbeşte cu mine! trece prin toate aceste întrebări şi prin altele. Actorii joacă fragmente din rolurile vechi, joacă rolul din acest spectacol, se joacă pe sine, omul din spatele actorului. Cât e mărturisire? Cât e redarea unui text scris de altcineva? Cât e improvizaţie? Ştim noi, publicul, să discernem? Şi nu doar când vine vorba de actori şi de teatru.
Uneori se spune că teatrul e de preferat cinema-ului pentru că nu există bariera impusă de ecran, de difuzoare, de înregistrare. Că experienţa teatrală e ne-mediată, că se întâmplă sub ochii & urechile noastre, că emoţia e împărtăşită deopotrivă de artişti şi public. Şi, totuşi, bariera există şi la teatru. Invizibilă, dar nu mai puţin solidă. Cât ştim cu adevărat unii despre ceilalţi?
Sub aparenţa unui joc de societate pentru adulţi, sub forma unui produs artistic curajos şi multi-faţetat, Vorbeşte cu mine! încearcă să treacă dincolo de barieră. Îndemnul din titlu e adresat deopotrivă celor de pe scenă şi celor din faţa ei. Şi e departe de a se termina odată cu aplauzele pentru spectacolul lui Ioan-Ardeal Ieremia. E mai degrabă un slogan de luat acasă, pe stradă, la birou, la alte spectacole de teatru, etc.
(Disponibil online până pe 1 mai 2020)