Recenta premieră de la Teatrul Ioan Slavici din Arad se înscrie într-una dintre cele două direcţii repertoriale asumate în stagiunile din urmă şi conforme cu tematica festivalurilor organizate de această instituţie, unul de teatru clasic şi celălalt de tip underground. Sala mare este dedicată producţiilor ce aduc în scenă capodopere ale dramaturgiei universale şi naţionale, răspunzînd astfel gusturilor unui public dornic de revizitarea marilor clasici, în timp ce sala mică este rezervată textului nou autohton şi străin, mai puţin cunoscut şi verificat la public sau abordărilor experimentale.
Aici, regizorul Ştefan Iordănescu reuneşte într-un spectacol cu titlu compus - Întoarcerea de acasă de Ştefan Caraman + Euri de Alina Nelega - două monoloage ale acestor autori ce se numără printre dramaturgii importanţi ai momentului. Alăturarea unor scriituri mult diferite ca stil şi tematică lor pare posibilă doar într-un spectacol coupé. Şi totuşi nu este aşa, ci - în sensul cel mai propriu al cuvîntului - un montaj regizoral. Formula aleasă se relevă a fi una inspirată, ea conferind ritm şi surpriză spectacolului.
Întoarcerea de acasă, monologul unei actriţe ce-şi povesteşte viaţa mereu legată de teatru, este un text interactiv. Construit cu o bună gradare, pornind de la stadiul de captatio benevolentiae, trece prin faze de încălzire a publicului şi de stimulare a participării sale, pentru a conduce spre o glosă despre realitatea teatrală şi cea cotidiană. Structura monologului permite adaptări legate de teatrul şi comunitatea unde are loc reprezentaţia. Regizorul procedează în consecinţă, făcînd recognoscibile persoane, atitudini şi stări de fapte din societatea arădeană. Pe de o parte, toate acestea dezinhibă spectatorul şi îl fac să intre în dialog cu protagonista. Pe de altă parte însă, solicită actriţa-în-rol să gestioneze relaţia sa cu publicul astfel încît spectacolul să-şi atingă scopurile şi să se îndrepte spre deznodămîntul dorit. Carmen Vlaga, în pofida tinereţii sale, se dovedeşte a fi o prezenţă pe cît de caldă şi apropiată, pe atît de decisă şi plină de forţă. Dacă aparenţa fragilă şi delicată o ajută să capteze publicul, puterea de concentrare şi spontaneitatea îi dau atuurile necesare să orchestreze întreagă dezvoltare a spectacolului şi să o îndrepte în direcţia avută în vedere. Mobilitatea în a schimba registrele interpretative, expresivitatea şi plasticitatea mişcărilor ţin treaz interesul şi nuanţează discursul.
Chiar dacă actriţa Carmen Vlaga are incontestabile calităţi, experimentatul regizor Ştefan Iordănescu este conştient de posibilele capcane ale acestui text. Spre a păstra intacte curiozitatea şi surpriza spectacolului, domnia sa "sparge" textul lui Caraman în două şi intercalează scurta monodramă a Alinei Nelega.
În accepţiunea autoarei, Euri este un text de interval, scris pentru a fi reprezentat în alte spaţii, în afara teatrului. El rezistă însă foarte bine şi pe scenă şi chiar într-o montare care apelează din plin la scenografie (Doru Păcurar), light design (ing. Lucian Moga), efecte vizuale şi sonore (Ildiko Fogarrassy). În contrast cu spaţiul liber din prima parte, acum este sugerat / recreat scenic colţul de stradă de lîngă un cimitir, locul unde s-a împotmolit eroina în fuga sa de acasă. Un acasă care înseamnă mai puţin o anume reşedinţă, cît mai ales, o lume, un mod de a trăi care condamnă la mediocritate, care pustieşte orice univers interior, omoară vise şi speranţe, făcînd devenirea imposibilă. Necunoscutul, riscul, pericolul, excesul sunt de preferat. Şi nu sunt neapărat alegeri în cunoştinţă de cauză, cu evaluarea exactă a situaţiei. Sunt, mai degrabă, urgenţe ale firii, impulsuri de neînfrînt ale unui spirit care se vrea într-o realitate unde viitorul există cu adevărat. Această nerăbdare de a fi, dublată de scurte prize de conştiinţă, uimiri candide sau chiar cinice constatări ale propriei condiţii, este fin întrupată de Mariana Tofan Arcereanu. În blugi şi bascheţi, cu casca de motociclist alături, ea nu-şi găseşte locul, încercînd să înţeleagă accidentul stupid care tocmai s-a consumat, dar şi să găsească energia necesară de a merge mai departe, de a nu (se) abandona. Trupul actriţei preia agitaţia interioară, se îmbibă de freamătul perpetuu, ochii iscodesc în jur, cuvintele se rostogolesc, mîinile n-au astîmpăr. Momentele de calm sunt scurte, urmate imediat de o nouă tentativă de a ieşi, de a evada dintr-o lume în care nu se regăseşte. Scenograful Doru Păcurar creează un spaţiu aproape bidimensional, strîmt, îngust, încărcat de restui şi deşeuri ale civilizaţiei urbane, spaţiu care capătă însă surprinzător profunzime atunci cînd eroina evocă amintiri sau plonjează în visări. Fantasme, realităţi paralele, ipostaze şi imagini ale altor lumi posibile apar de dincolo de un perete transparent (sau de retina protagonistei). Intangibile. O ultimă încercare: să afle la cei din jur raţiuni pentru a merge mai departe, speranţe de dus la îndeplinire, dorinţe vii, autentice.
Chiar dacă viziunea regizorală pune accentul pe latura tragică şi încărcătura emoţională, implicite în texte, Ştefan Iordănescu ştie foarte bine să construiască un spectacol ce răspunde responsabilităţilor pe care şi le asumă, aducînd în faţa publicului arădean două texte noi, prin intermediul unor actriţe talentate care au acum ocazia unor adevărate recitaluri. Mai mult, trebuie menţionat că acest spectacol se joacă în distribuţie dublă, cealaltă "garnitură" fiind formată din Angela Petrean şi Carmen Butnaru, pentru care regizorul a creat un spectacol oarecum diferit, ţinînd cont de personalitatea acestora.