Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Căinţa / Pokaianie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stilistica fantastică a dictaturii - Monanieba / Căinţa (1984)


mai 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Undeva, într-un orăşel comunist anonim, o veste tristă îi izbeşte pe locuitori: primarul lor iubit, Varlam Aravidze (Avtandil Makharadze), e mort. Un soldat declară, printre lacrimi, că primarul a fost "prietenul său personal". Bănuim că edilul a fost o personalitate benefică, asemeni protagonistului din Ikiru a lui Kurosawa, care rămîne în memoria şi inima oamenilor.

La înmormîntare, însă, tragedia se transformă în sarcasm. Limba de lemn ia în stăpînire ceremonia, lacrimile sunt de complezenţă. Participanţii sunt aleşi pe sprînceană, dintre oficialităţi şi familie, iar poporul rămîne absent. Se intonează imnul, cu priviri goale şi entuziasm pionieresc. Într-un sfîrşit - fără a vedea direct aşezarea mortului în groapă - răsuflăm uşuraţi şi aşteptăm ca viaţa să reintre în normal.

Însă, a doua zi dimineaţa, în grădina vilei fiului său, apare... răposatul! Pămîntiu, nemişcat, cu corpul în poziţie verticală. Un martor tăcut, care refuză să dispară. Înfricoşaţi, nedumeriţi şi ruşinaţi deopotrivă, apropiaţii îl reîngroapă noaptea, ca hoţii. Însă leşul reapare din nou şi din nou, terorizînd comunitatea. La un moment dat, conform procedurilor poliţiei, este chiar arestat, dar nici asta nu îl împiedică să reapară prin grădini.

Misterul macabru este elucidat în cele din urmă: potera organizată în jurul mormîntului (peste care fusese montat chiar un grilaj încuiat) surprinde şi împuşcă vinovatul. Mai precis, vinovata, căci o femeie era cea care nu lăsa mortul să se odihnească. Profanatoarea supravieţuieşte şi este dusă, firesc, la tribunal.

Aici îi aflăm şi numele, Ketevan Barateli (Zeinab Botsvadze) şi îi ascultăm şi depoziţia: provine dintr-o familie de deţinuţi politici; tatăl, pictorul Sandro Barateli, a pierit în gulag ca victimă a răzbunării lui Varlam Aravidze pentru că a îndrăznit să îl contrazică; mama a avut acelaşi destin pentru că a refuzat avansurile sexuale ale primarului. Povestind tragediile îndurate, Ketevan Barateli construieşte un portret la antipodul discursurilor encomiastice oficiale de la început. Vedem, în flashback, abuzurile criminale ale primarului şi ni se aduce la cunoştinţă hotărîrea nestrămutată a victimei de a nu-l lăsa îngropat. Pentru că, în spusele ei, îngroparea înseamnă uitare.

Deja interesul spectatorului este suscitat. Cine a fost cu adevărat acest om, care a lăsat contradicţii atît de profunde? Ce vremuri au fost acelea, ce grozăvii a săvîrşit încît nu merită odihna?

Primarul Varlam Aravidze contopeşte trăsăturile fizice ale mai multor dictatori, dar aceeaşi obsesie criminală a puterii absolute. Preia mustaţa lui Adolf Hitler, uniforma neagră şi bretelele de piele ale lui Mussolini, frizura de la Iosif Stalin şi ochelarii pince-nez ai celuilalt celebru georgian, Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete staliniste. Însuşi numele îi este o ficţiune, căci în Georgia nu există patronimul "Aravidze", numele fiind inventat, o personificare a pronumelui negativ "nimeni" (aravi) din limba georgiană.

În interpretarea lui Avtandil Makharadze, dictatorul apare drept o figură pe cît de exotică, pe atît de terifiantă. Pasionat de operă şi obsedat de propria putere, afemeiat şi prefăcut, cruzimea acestuia este supraomenească, aproape magică.

Iar tot Avtandil Makharadze îl interpretează, într-o cheie complet diferită, şi pe fiul dictatorului, Abel Aravidze. Spre deosebire de miticul său tată, Abel este un aparatcik modest, un birocrat şters moştenitor al relaţiilor tatălui său. Schimbarea de registru actoricesc este atît de pregnantă, încît mare parte din audienţa sovietică a filmului nu a realizat că este un rol dublu. Chiar şi audienţele moderne vor omite cu uşurinţă dublul rol al lui Makaradze.

Diferenţa de registru actoricesc surprinde schimbarea generaţiilor elitelor comuniste, de la bestiile însetate de sînge ai leninism-stalinismului la birocraţii cinici, dar cu înfăţişare umană, ai deceniilor următoare. Însă, aşa cum acuză şi filmul, ADN-ul rămîne acelaşi.

Stilistica filmului alunecă permanent în fantastic, cu note suprarealiste şi alegorice. Refuzul realismului este o alegere potrivită nu doar ca tehnică de evitare a cenzurii, ci mai ales pentru a surprinde incredibilul dictaturilor secolului XX.

Forţele represive, de exemplu, nu sunt îmbrăcate în uniforme moderne, din pînză, ci în armuri medievale metalice, înzestrate chiar şi cu coif. Zornăitul ameninţător şi anonimatul astfel create surprind lipsa de umanitate a statului poliţienesc şi duc decorul într-un univers coşmaresc.

Comparat adesea cu Luis Buñuel din perioada sa suprarealistă, trebuie precizat faptul că alegoriile lui Tengiz Abuladze se deosebesc printr-un simbolism clar, inteligibil. Fantasticul georgianului nu îşi propune să torpileze raţiunea sau să retopească simbolurile recunoscute, ci, din contră, să exprime coerent ceea ce mintea şi istoria pot înţelege foarte bine, dar simţul moral al omenirii nu va putea vreodată să accepte. În propriile sale cuvinte, Tengiz Abuladze a realizat acest film "pentru ca toate acestea să nu se mai repete vreodată".

Inspirîndu-se dintr-un fapt real al gulagului, cînd deţinuţii politici îşi scriau numele pe buşteni pentru că nu puteau altfel da de veste celor dragi că sunt încă în viaţă, Tengiz Abuladze creează un alt moment memorabil, o expresie cinematografică percutantă terorii statale, dar şi dorului faţă de cei persecutaţi. Îmbrăcată elegant, o femeie caută înfrigurată, printr-un noroi maroniu, industrial, fără viaţă, trunchiul care îl reprezintă pe cel iubit. Îl găseşte, într-un sfîrşit, şi jalea o cuprinde. Mîngîie cu tandreţe suprafaţa rugoasă a lemnului - aşa cum ar mîngîia faţa, aranjează chiar o fîşie de scoarţă - aşa cum ar aranja o şuviţă de păr rebelă. Plînsetele sunt brutal înăbuşite, căci buştenii sunt transformaţi, fără drept de apel, în rumeguş. Rezultatul este o metaforă puternică şi clară a forţei distructive a terorii, ce a aneantizat milioane de oameni în malaxorul său.

Într-o altă scenă, un procuror, aşezat la un pian alb în curtea închisorii, îşi interoghează victima. Apoi, cu o nonşalanţă ireală, ia de mînă Justiţia (legată la ochi şi cu balanţa în mînă) şi se duce după nişte tufişuri pentru o dezinhibată partidă de amor.

Căinţa a fost un produs al Glasnost-ului, dezgheţul care a precedat colapsul final al comunismului. Realizat în 1984 la încurajarea lui Eduard Şevardnadze (la acea vreme Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian), a fost interzis pînă în 1987, cînd a început regimul lui Mihail Gorbaciov. Atunci a putut să fie şi prezentat la Festivalul de la Cannes (unde a luat şi Premiul Juriului). Acuzaţiile peliculei reverberează încă în societăţile post-comuniste care, prea devreme, prea iertător, au vrut să îngroape stafia dictaturii. Drept urmare, ca în legendele cu moroi, nu oboseşte să le bîntuie.

Filmul poate fi urmărit, pentru o perioadă limitată, pe canalul de streaming Mubi. Din păcate, filmul nu este prezentat în formatul original de ecran lat, ci trunchiat, în format pătrat.



 Toate articolele despre Căinţa / Pokaianie


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristian Caloian


Alte articole

 Căinţa, Doinel Tronaru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer