Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Auto

Auto-dafé pentru timpul trecut


Observator Cultural, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La Bacău, nu s-a mai întîmplat de multă, de prea multă vreme ceva care să certifice un parcurs logic, dedicat performanţei. Sigur, orice instituţie teatrală are istoria sa, punctele de forţă, dar şi o conservatoare inerţie a lui "tot înainte era mai bine", ca în celebrul banc. Din păcate, în ultimii şaisprezece ani, nu ţin minte să fi văzut pe scena Teatrului Bacovia mai mult de două spectacole care să merite atenţie: cu vreo doi ani în urmă, Regele moare, după Eugen Ionescu, în regia lui Gheorghe Balint, cu un foarte inspirat Viorel Baltag în rol principal, şi, cred, cam acum paisprezece ani, Noi, Carol al XII-lea, cu memorabile roluri create de Florin Crăciunescu şi Florin Zăncescu.

Între timp, s-a împlinit anul de cînd direcţia teatrului a fost primenită de-a binelea, o echipă managerială tînără, sub 40 de ani, începînd să-şi demonstreze vivacitatea. Este vorba de cuplul director - director adjunct Adrian Găzdaru şi Gabriel Duţu, ambii actori şi, ceea ce este foarte important, ambii cu un pregnant simţ estetic şi strategic al vremurilor pe care le trăim, dar şi cu un meritoriu har al informaţiei de ultimă oră. Reacţiile locale sînt şi ele pe măsură: susţinere aparent stabilă din partea Consiliului Local, care este şi proprietarul teatrului, şansa unei reflectări profesionale în cunoscuta revistă băcăuană de cultură Ateneu, nu în ultimul rînd, un început de dezgheţare pedagogică a publicului, dar şi inevitabile piedici punctuale asigurate de undeva, de la limita alunecoasă dintre valoare şi frustrare.

Cum era şi firesc, Găzdaru şi Duţu au plecat la drumul (iată) deloc comod al performanţei făcînd apel la regizori interesanţi ai generaţiei lor: Gelu Badea şi Claudiu Goga sînt cei care au deschis ostilităţile, provocînd deja curiozitatea unor regizori, unii de locaţie moldovenească, aşa-zicând, precum Petru Vutcărău (care a invitat Casa Bernardei Alba, spectacolul lui Gelu Badea, la Bienala sa din mai, de la Chişinău) sau Ion Sapdaru (acesta va începe în curând repetiţiile la un spectacol după Nabokov, în dramatizare proprie).

Claudiu Goga a optat, la Bacău, pentru textul spaniolului Ernesto Caballero, Auto, de la a cărui premieră absolută, la Teatrul Alfil din Madrid, au trecut paisprezece ani. Pentru Teatrul Bacovia a fost vorba despre o premieră naţională, dar şi despre intrarea în zona de interes a faptului mărunt, care ne poate privi pe fiecare dintre noi, cu vocaţie metafizică, graţie unui transcendent sine qua non. Spun asta şi pentru că, în noaptea de dinaintea premierei de la Bacău, am văzut în seria filmelor de artă a TVR 1, de vinerea de la miezul nopţii, creaţia lui Lucian Pintilie, Niki Ardelean, colonel în rezervă. Familia morală / estetică este aceeaşi: viaţa cetăţeanului mediu (dar, oare, din ce unghi se hotărăşte acest calificativ, cînd în fiecare mocneşte capacitatea de a uimi, cel puţin?!), încărcată pînă la comedie (nu cumva, mai ales, de reacţia publicului, în încercarea de a atenua virtuţile celebrului teatru-oglindă?), viaţă prin care, într-un fel sau altul, la un moment dat trece îngerul.

În Auto, lucrurile sînt simple şi, din fericire, regizorul a avut grija de a le lăsa să se încarce retroactiv: Soţul (Gabriel Duţu), Soţia (Eliza Noemi Judeu), Cumnata (Florina Găzdaru) şi Autostopista (Adriana Pârvu) se fac praf cu maşina, loviţi de un TIR. Ei bine, asta vom afla-o abia după ce replicile se termină, într-o stare de stupoare (te pomeneşti că o fi avînd dreptate Claudiu Goga şi chiar aşa arată moartea!...) pigmentată doar de luminile probabilei maşini de poliţie şi de cele ale unui film care s-a încheiat, fie pentru că a ajuns la final, fie pentru că s-a rupt pelicula. În orice caz, personajele se află într-o sală de aşteptare, lucru care i-a permis lui Claudiu Goga să reia, din perspectivă inversă, filozofia din Angajare de clovn. De altfel, cele două spectacole chiar formează un cuplu de forţe, jalonînd un itinerariu pe care, nu e vorbă, sperăm să-l verificăm cît mai tîrziu cu putinţă.

În această anticameră cu nouă uşi şi un foarte bine pus la punct joc al luminilor, personajele îşi descoperă, dincolo de aparenţa planară, a "familiei de duminică" (pentru care restul oficial al săptămînii e doar un sistem de asigurare a imaginii modelului aceleiaşi familii), tridimensionalitatea vieţilor şi intenţiilor secrete, care le umanizează gradat, provocînd un soi de solidarizare inavuabilă cu spectatorul. Soţul nu e doar funcţionarul ce a făcut trup comun cu ordinatorul, fiindcă în secret făcea acelaşi lucru cu propria cumnată, tot astfel, măcar sexual, salvată şi ea de vocaţia cutiei cu farduri şi magazinelor de modă; Soţia e capabilă de o aventură de cîteva minute, pe malul rîului, la picnic, cu un şofer, pentru a se smulge din imaginea fără ieşire a gospodinei al cărei Olimp e Bucătăria; Autostopista probează cursurile de la facultatea de psihologie pe propria piele cu şoferul de TIR, cu Soţul, cu tot ce se mai poate, fiindcă, într-un fel, trebuia şi ea să contrapună ştiinţei şi şcolii procentul necesar de adrenalină şi foliculină. Într-un ceas şi ceva, aflăm întreaga poveste în doze farmaceutice, pentru a lăsa, cum spuneam, loc unei construcţii care s-ar putea numi comedie, măcar şi pentru că doar ridendo castigat... Reuşita acestei construcţii de un rafinament special, specific lui Claudiu Goga, este asigurată în mod egal de cei patru actori, care îşi asumă riguros personajele, căci, dacă vreţi, e vorba în jocul lor de o denudare progresivă şi nu neapărat în consens evolutiv cu descoperirea adevărului. Fiindcă, remarcă spre final personajul lui Gabriel Duţu, sîntem într-o sală de aşteptare pe care ar trebui să o cureţe cineva, mai ales după ce ne-am lăsat aici toate mizeriile. Or, "aseptizarea" nu e decît o întoarcere, după terapia de grup a mărturisirilor, la vocaţia iniţială a mediocrităţii. Toţi sînt cuprinşi de duhul filozofiei prin exces de locuri comune, care le oferă "biletul de trecere" dincolo de anticameră. Şi totuşi, nimic nu s-a încheiat de-a binelea, cu toată nebunia sintagmelor deja golite de sens prin suprasolicitare, cu tot dansul brownian al mutării scaunelor ca într-o tentativă a descoperirii logicii, cea atît de căutată de Soţ. Căci, într-o atmosferă de parc de distracţii, rămîne mesajul muzicii lui Nick Cave (lăudabilă coloana sonoră a spectacolului, propusă tot de regizor): It's not the end... Un bîlci, cu succesive măriri şi decăderi, pentru patru vieţi de om atît cît au fost lăsate să fie, stupefiate într-un moment cheie de micuţul înger rostogolindu-şi mingea dezumflată printre ele, nesesizîndu-le mai mult decît orice copil firele de iarbă pe care bate mingea...



 Toate articolele despre Auto


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer