Ceasurile dramelor noastre - Lykke-Per / Per cel norocos

Anatomie a ratării, drama existenţialistă, portretul unei traume niciodată depăşite - filmul lui Bille August, Lykke-Per / Per cel norocos e un parcurs epic despre un om atins de geniul ingineriei, dar măcinat de o umbră interioară care în final îl vă scoate din lumea civilizată către o ultimă şi scurtă perioadă contemplativă / sălbatică, înainte de o moarte timpurie, în singurătate. E o realizare certă a unui maestru al cinema-ului danez, bazată însă pe un vast roman al unui clasic al literaturii daneze, Henryk Pontopiddan (Premiul Nobel în 1917), ceea ce ne lasă să intuim că bogăţia operei originare se cuvine a fi explorată într-o zi.

Peter Andreas Sidenius este fiul unui pastor luteran încrâncenat într-o teologie aspră, nemiloasă, a damnării veşnice şi a fugii de lumea modernă şi "păcătoasă". Toată familia a fost crescută în acelaşi spirit şi toţi, cu excepţia lui Per, au asumat şi au perpetuat această viziune asupra lumii. Per însă a fost altfel, caracterizat de tatăl, mama şi fraţii săi ca un om dintotdeauna "încăpăţânat" şi "mândru", etern răzvrătit şi "nerecunoscător" faţă de ceea ce i s-a oferit. E o neînţelegere perpetuă acolo: un fiu dornic de alte orizonturi şi o familie care vrea să facă bine cu mijloace umane, psihologice (şi teologice!) eminamente limitate. E drama fundamentală a relaţiei părinţi-copii: acea ambiguitate paradoxală ce defineşte graniţa dintre iubire şi ură - iubire faţă de persoană şi ură faţă de defectele sale; dorinţa de a-l vedea că înfloreşte şi patima de a-l modela după chipul şi asemănarea părintelui. E esenţa iubirii în această lume, niciodată perfectă, niciodată liberă de egoism, de impulsul de a poseda şi de resentimentul faţă de ceea ce omul de lângă tine nu a reuşit să-ţi ofere, să fie, să devină. Toată această povară îi vă fi transmisă lui Per şi îl vă urmări aproape fără încetare.

Despărţirea de tată e dureroasă, paralizată de iubiri iniţiale ratate şi otrăvite de resentiment reciproc: tatăl îi spune că nu-i vă da niciun ban pentru că Per a refuzat să urmeze "calea cea dreaptă" - a cărei definiţie nu vă fi niciodată clară, dar în care în mod cert se amestecă definiţia lor a ce însemna să fii creştin şi nevoia de a simţi o simplă recunoştinţă din partea fiului. Vrea în schimb să-i dăruiască un ceas, pe care îl primise la rândul său de la tatăl său. Per vă refuza să-l primească, dar ceasul, simbol al poverii sufleteşti schiţate mai sus, vă reapărea periodic în momente-cheie.

Per începe o nouă viaţă în Copenhaga începutului de secol XX, într-o societate aflată în plină industrializare, urbanizare şi schimbare fundamentală a paradigmei existenţiale. Printr-un concurs de împrejurări, "norocosul Per" ajunge să fie luat sub aripa unei familii de evrei bogaţi, Salomon. Sigur de calităţile sale în domeniul ingineriei, înarmat cu un proiect extraordinar de modernizare a sistemului de navigaţie şi de producere a energiei, el îşi prezintă ideile principalului responsabil cu chestiunile energetice din guvernul danez, dar este respins, ba chiar jignit, probabil din invidie faţă de acest prea tânăr geniu. Norocul nu i se termină însă, întrucât el este sponsorizat de familia Salomon, iar proiectul său primeşte undă verde din partea unui consorţiu de oameni de afaceri.

Ce îl caracterizează pe Per în această fază a vieţii sale este o poftă neostoită de a realiza lucruri, de a cuceri orice: elemente naturale (cu tehnologia), sponsori, femei. Obiectele cucerite pot varia, dar patima să este constantă. După un flirt cu fiica cea mică a familiei Salomon (şi plictisit de răspunsul ei pozitiv venit foarte repede), Per devine fascinat de sora ei mai mare, Jakobe, o figură distinsă, sobră, inteligentă, logodită cu un afacerist grăsunel şi banal, pe care nu-l iubeşte, dar alături de care "se simte în siguranţă". Ca un animal de pradă, Per îşi urmăreşte nouă ţintă cu insistenţă şi constanţă. Regizorul Bille August este excelent în maniera de a sugera un abia ghicit întuneric în această pasiune, ceva nedefinit şi ameninţător care se ridică încet-încet şi răscoleşte gândurile şi viscerele. Cât adevăr în această complexitate paradoxală a sentimentelor, în dorinţa lui Per de a o avea pe această femeie tocmai pentru că e inaccesibilă, pentru că, în distincţia ei rece, e mai presus chiar de simplă aroganţă, pentru că e inteligentă, dar şi pentru că în inima ei se ghiceşte o poftă nebună de a iubi, de a avea grijă de sufletul lui rănit, de a-şi petrece viaţă alături de acest bărbat sălbatic, amuzant, şi atât de viu.

Şi prada e capturată. Începe o poveste de dragoste în care ea îşi pune întreg sufletul pe altarul jertfei pentru el, în care, după cuvintele ei, aproape că moare de dorul de el. Per, în schimb, foarte aproape de culmea succesului, e de fapt pe platoul învăluit de nori în care raiul şi iadul se întâlnesc. Ceva nu-i dă pace, aceeaşi umbră nedefinită care nu l-a lăsat nicio clipă de când şi-a părăsit casa părintească, şi care se exprimă, pentru moment, într-un caracter puternic, mândru, instabil. Primul pas al declinului său este momentul în care domnul Salomon, aflat în fruntea consorţiului care voia să sponsorizeze proiectul lui Per, îl convoacă la o şedinţă şi pe el, şi pe funcţionarul din minister care îl jignise iniţial pe tânăr, şi îi cere lui Per să-ţi ceară scuze acelui om şi să accepte să lucreze sub tutela lui, absolut necesară pentru ca proiectul să obţină susţinere guvernamentală. Per, şocat şi la fel de orgolios, refuză vehement şi îl jigneşte pe "conţopist". Proiectul cade, consorţiul se dizolvă, iar Per, înverşunat, nu are regrete şi susţine în continuare că a avut dreptate. Jakobe îl imploră să facă acest mic compromis, iar el începe să o suspecteze că şi ea îi susţine pe acei oameni şi societatea lor convenţională, că e, implicit, de partea privilegiaţilor şi a tendinţei de a umili şi a subordona pe tinerii înzestraţi.

E o lume în care nedreptatea devine convenţie socială, în care totul e fin reglat prin norme, cutume, gesturi şi aşteptări, în care mai ales cei mărunţi trebuie să îşi calce pe demnitate pentru a avea vreo şansă. Dar există oameni ca Per care nu sunt croiţi pentru aşa ceva, sunt din alt aluat. Este acesta aluatul ratării, al "lipsei de recunoştinţă", al "orgoliului", al "nesupunerii" - aşa cum l-ar caracteriza cei mai mulţi oameni, sau este aluatul autenticităţii, al spiritelor pure şi drepte, pentru care însă, fatalmente, nu este loc în această lume? Pleacă declinul unui astfel de om de la nişte nenorocite de secunde în care ar fi putut să bâguiască nişte scuze false pentru ca apoi cariera să fie lansată către culmile gloriei sau de la ceva ce era în el şi care l-ar fi ajuns oricum din urmă chiar şi mai târziu, făcând imposibilă integrarea să?

Treptat, acea umbră sufletească, a trecutului său şi caracterului labil şi furtunos, îl prinde din urmă şi îi reorientează destinul aproape ca într-o tragedie greacă, cu acea forţă misterioasă căreia până şi zeii i se supun şi care, în alt limbaj, ar putea fi denumită ca interioritatea să fracturată. Întâi moare tatăl său. Per ştiuse că era pe moarte, dar refuzase să-l vadă. Refuză să meargă şi la înmormântare. Însă unul dintre fraţi îi dăruieşte, din nou, ceasul de la tatăl său şi îi relatează povestea acestui obiect: de fapt, ceasul acela, pe care şi tatăl său îl primise de la tatăl lui, când urmă să plece de acasă la studii, trebuie să fie o surpriză. Era doar un cadou nevinovat, făcut cu dragoste, strecurat de tatăl lui în bagaj după ce îl rugase, ca pretext, să-l lase să se uite în bagajul fiului pentru a se asigura că avea tot ce îi trebuie. Fiul însă, simţindu-se jignit de ceea ce părea a fi un paternalism exagerat, a plecat furios. Când a aflat adevărata explicaţie - că gestul tatălui fusese doar unul de iubire - fiul s-a întors noaptea, pe jos, cu picioarele goale, la casa lui şi a plâns, căit, alături de tatăl său. Iar în faptul că acesta, la rândul său, dorise să-i facă cadou acelaşi ceas lui Per era, în felul său auster şi deformat, tot un gest de iubire. Per, tulburat de această poveste, abandonează ceasul la o soră de-a lui. Mai târziu află că şi mama lui murise. Nu fusese prezent nici alături de ea în ultimele ei clipe. Primeşte o ultimă scrisoare de la ea, în care ea îşi exprimase speranţa că el totuşi se vă căi. Alături de scrisoare, ceasul.

Hotărându-se în ultimul moment să însoţească trupul ei neînsufleţit pentru a fi îngropat acasă, alături de soţul ei, Per se întoarce pentru câteva zile pe plaiurile natale. Locurile, amintirile, norii sufleteşti care se adună tot mai ameninţători îl adâncesc treptat în haos. Cunoaşte familia unui pastor şi pe fiica acestuia. Se simte atras de ea. Nu doarme noaptea, se zvârcoleşte, se frământă. Se întâlneşte într-o plimbare din zorii zilei cu pastorul şi îi spune tot despre ceea ce simte, despre orgoliul său, despre cât de mult regretă că şi-a părăsit părinţii, despre oamenii pe care-i răneşte. Îngenunchează, plânge şi îi cere disperat pastorului să-l binecuvânteze, să-l ajute să scape de demonii interiori. Acesta din urmă îi spune că e pe calea cea bună, că a făcut deja primul pas când şi-a recunoscut orgoliul, iar smerenia îşi poate face loc în sufletul său. "Cheia e la tine, Per. Te-ai închis singur în cameră. Tu singur poţi ieşi de acolo".

Dar incapacitatea de numi toate aceste trăiri, de a le găsi originea şi de a accepta cu simplitate raza de speranţă oferită de pastor îl duce, ca în atâtea alte poveşti de viaţă, să caute refugii, noi cuceriri. Pasiunea aceea întunecată pune din nou stăpânire pe el. Încearcă să o seducă pe fiica pastorului, cu aceleaşi cuvinte pe care i le adresase şi lui Jakobe, la început: "Spune că vrei să fii a mea. Spune-o." Intuiţia să este corectă, cuvintele, în întunecatul lor adevăr, sunt potrivite, atracţia e reciprocă, dar, cel puţin momentan, este respins.

Întors la Copenhaga, ţesătura vieţii sale se destramă încet-încet. Încheie logodna cu Jakobe, care rămâne devastată şi merge să facă un avort clandestin, fără ca Per să fi ştiut măcar că ea îi purta copilul în pântece. Per rămâne al nimănui, fără prieteni, în pragul nebuniei, încercând să-şi vândă până şi foile cu planurile sale inginereşti.

Îl regăsim peste câţiva ani, căsătorit cu fiica pastorului, cu trei copii, într-o existenţă simplă, rurală, care ar trebui să fie fericită pentru majoritatea oamenilor. El e însă în continuare măcinat de acea umbră necunoscută aşternută peste suflet. Nu are o meserie, doar ajută pe lângă casă, e susţinut (până la un punct) din salariul socrului său, şi se refugiază în continuare în planurile sale inginereşti, de acum complet irealizabile, simple ficţiuni ale minţii sale. E adeseori absent, nervos, aspru cu copiii. Ştie când greşeşte, dar nu ştie să-şi accepte cu seninătate slăbiciunile şi să încerce să le îndrepte cu realism şi speranţă, ci i se pare că totul nu face decât să confirme inadecvarea şi haosul său distrugător.

Cine nu ar recunoaşte aici, măcar parţial, drama fundamentală a vieţii adulte, cu această incapacitate de a te aşeza spiritual şi existenţial în ceea ce eşti şi ceea ce ai, în a plasa mulţumirea, bucuria şi lauda în centrul viziunii asupra lumii, şi, în loc de acestea, să fii permanent urmărit de dorul după ceva mai mult - o poftă vitală şi imposibil de definit de a avea mai mult din lume şi din viaţă: oameni, obiecte, realizări? Cine crede că această dramă se referă doar la "firile de artişti" sau la excentrici cărora le zboară mintea la călugărie, ar trebuie să se uite la toţi cei care îşi înşală partenerul, cad în diverse dependenţe (bani, alcool, pornografie), sunt 100% prezenţi mental la locul de muncă şi în urmărirea ţintelor profesionale şi prea puţin acasă cu soţia şi copiii - şi vom obţine astfel portretul întregii societăţi contemporane. Căsnicii frânte, copii neiubiţi, depresii, vizite la psiholog, căutarea ofertelor spirituale şi terapeutice de pe piaţa "self-help", vieţi irosite în silă, plictis, Netflix, nervi, indiferenţă - "catalogul" manifestărilor umane este nesfârşit.

Dar cauză este unică: orientarea transcendentală a oricărui om către Fiinţa infinită. Ce nu ştiu atâţia oameni este că, pe de o parte, este normal să îţi doreşti "mai mult", "altceva", să nu te simţi niciodată împăcat cu ceea ce ai. Este parte din condiţia umană. Este însuşi faptul de a fi om, această unică punte între materie şi spirit, compus din ambele, deschis astfel implicit către infinit dar cu o experienţă, în această viaţă, eminamente limitată, mediată senzorial. Omul e parte din acest veac, dar făcut pentru Veacul viitor. Drama omului este că este o fiinţă căutătoare, dar nu ştie că e; caută Infinitul, dar în această viaţă o poate face doar cu mijloace finite şi doar prin intermediul finitudinii. Cauţi persoane şi lucruri, te îmbeţi cu lumea, o consumi şi o devorezi, te îndrăgosteşti şi te plictiseşti, iubeşti şi vrei mereu mai mult, dincolo de acei ochi şi acel trup. Şi nu ştii de ce te simţi prost, de ce nu mai ai răbdare, de ce nu poţi asculta şi eşti mereu cu gândul în altă parte, cu patimile ieşite din matcă, oscilând între nostalgie şi idealuri, atracţii şi asceză, pasiuni şi linişte, dor şi pace.

Şi, pe de altă parte, ce nu ştiu toţi aceşti oameni este că nimic în afară lui Dumnezeu nu îţi poate aduce pacea. El este cel căutat în lucruri şi persoane, seducător, tainic, ceva-ul care nu te lasă nicio clipă. El e nostalgia ta, pasiunea ta, patima ta. Aşa că orizontul fundamental al dramei lui "Per cel Norocos" este această căutare inconştientă a infinitului nu doar de către Per, ci de către toţi cei din poveste. El şi neliniştea să distructivă; tatăl său care a vrut să-i facă un bine fără a-i arăta vreodată că-l iubeşte, şi în plus înarmat cu o teologie aberantă a ameninţării iadului veşnic şi a asaltului permanent al păcatului în lumea exterioară; Jakobe şi iubirea să nebunească care, doar pentru un moment, nu a ştiut să atingă coarda optimă în sufletul lui Per. Şi toţi ceilalţi, împreună cu întreaga omenire, cu natură ei orientată fundamental către Absolut; toată nenorocirea noastră, neliniştea noastră, greşelile vieţilor noastre şi generală noastră neputinţă de a fi atât de buni pe cât ne dorim şi îşi doresc şi cei din jurul nostru.

Această aşteptare inconştientă a Parusiei, combinată cu gradele diferite de întunecare a minţii şi de ignoranţă, reprezintă cauzele principale ale stângăciei noastre în căutarea sensului şi în exprimarea iubirii. Per, urmărit permanent de aparenta lipsă de iubire a tatălui, căzută pe un fond genetic năvalnic, genial, impetuos, este aproape destinat să se consume rapid, ca o lumânare. Tot mai absent, neiertător cu sine, crezându-se nedemn de a fi iubit sincer şi simplu de fiica pastorului, cu mintea întunecată de planurile sale inginereşti obsesive şi credinţa că e deja damnat şi incapabil de a mai trăi în această lume, îi spune soţiei că el face parte dintr-o categorie a oamenilor care sunt atraşi de haos şi că nu ar vrea să o atragă şi pe ea în întuneric. Şi pleacă, lăsându-şi familia, retrăgându-se în pustietate, într-o viaţă aflată la graniţa fină dintre contemplaţie şi sălbăticie, căinţă pentru păcate şi remuşcări obsesive, distrugătoare şi fundamental orgolioase. Va muri singur, cu mulţumirea amară că nu a mai rănit pe nimeni şi că doar aşa a putut să-şi vadă abisul lăuntric.

Lykke-Per / Per cel norocos este astfel unul dintre cele mai complexe filme despre fragilitatea umană, despre tensiunea înnebunitoare dintre spirit şi materie, foamea de Dumnezeu şi condiţia căzută a omului sortit să fie un pelerin, dar cu mijloace atât de slabe de a merge mai departe: doar cu carne, sânge, lacrimi, minte înceţoşată, suflet frânt, viscere febrile. Într-o secvenţă dinspre final, Per agaţă ceasul acela, laitmotivul şi simbolul blestemului său, de piatra funerară a tatălui său, cu cuvintele: eşti mulţumit acum? Este momentul în care toate piesele sunt la locul lor, şi marele joc îşi află logică şi deznodământul: ceasul era simbolul întunericului său interior, al tatălui său, al iubirii şchioape pe care o primise, a incapacităţii sale de a ierta - elementele unui monstru ce l-a urmărit toată viaţă şi care, cu un pic de lumină, cu un pic de smerenie, cu un pic de... noroc ar fi putut fi transfigurat în lumină prin acea binecuvântare pe care o ceruse Per de la pastor. "Norocosul" nostru s-a prăbuşit, cu alte cuvinte, din lipsă de iubire - nici primită, nici oferită. La aşa ceva, în toiul dramelor, absenţelor şi evadărilor vieţilor noastre, am face bine să luăm aminte.