O sinteză mediată a soartei îngrijitoarelor est-europene - Marina

Documentarul aduce în atenţia publicului suferinţele est-europencelor care lucrează ca îngrijitoare la domiciliu pentru vîrstnici din Vestul Europei, în special din Germania. Însă Marina nu urmează modelul unui documentar clasic. Acesta ar fi luat, de exemplu, interviuri mai multor asemenea muncitoare şi ar fi comentat din off, statistic sau istoric, detaşat în orice caz, situaţia acestora.

Dimpotrivă, producţia sintetizează mărturiile adunate într-un text fictiv al unui singur personaj-tip - Marina - căreia apoi i se dă viaţă prin interpretarea unei actriţe (în speţă, Gina Călinoiu). Filtrul astfel rezultat, suprapus peste declaraţiile brute ale lucrătoarelor, are avantaje, dar şi dezavantaje.

În primul rînd, el anonimizează foarte bine subiecţii, care altminteri ar fi putut apărea cu feţe blurate şi/sau cu voci distorsionate. De exemplu, în momentul în care este recunoscut "nevinovatul" abuz sexual la care sunt supuse îngrijitoarele de bărbaţii în vîrstă pe care îi îngrijesc ("care poate gîndesc lucruri rele, dar cu siguranţă nu mai pot să le facă"), interpreta este liberă să privească direct spre cameră şi să declare senin adevărul situaţiei.

Tendinţa de "înfrumuseţare" (de fapt, de alterare) pe care fiecare om o are atunci cînd îşi povesteşte soarta este redusă în acest fel, şi, totodată, neplăcerile, umilinţele unei asemenea vieţi sunt aduse, fără menajamente, în prim plan.

În al doilea rînd, textul poate să fie să fie adaptat din punct de vedere estetic şi retoric. Tuşele umane, regretele faţă de viaţa de acasă, nevoia financiară sunt cumva înnobilate atunci cînd sunt mediate prin rostire de către un actor profesionist.

Bineînţeles, există şi dezavantaje. Primul este evident: medierea poate însemna şi "măsluire". Oricît de bine intenţionaţi ar fi realizatorii textului standardizat, pînă la urmă textul este un artefact produs de ei. Acesta reflectă propriile lor subiectivităţi, şi nu neapărat pe cele ale muncitoarelor care au furnizat "materia primă". Există pericolul să aflăm mai multe despre sensibilităţile celor care au redactat acest text, decît despre sentimentele originale ale lucrătoarelor.

De exemplu, Marina subliniază că îi place mult să meargă la "teatru şi la operă", dar, în acelaşi timp, a trebuit să îşi întrerupă timpuriu educaţia formală deoarece "a fost nevoită să muncească pentru a-şi cîştiga traiul". Ei bine, această caracteristică este neverosimilă, deoarece cultura înaltă nu este, statistic cel puţin, consumată de păturile needucate. Probabil or fi fost una-două femei care să-şi fi declarat pasiunea pentru artă, însă aducerea în prim plan a acestui detaliu exprimă mai degrabă gusturile elevate ale celor care au scris, interpretat şi filmat acest text decît al muncitoarelor în carne şi oase. Ca să facă situaţia şi mai puţin credibilă, camera însoţeşte declaraţia cu cadre ale cărţilor groase şi copertate, pe mai multe rafturi, care se deduce că ar fi citite de către Marina în timpul său liber. Puţin probabil, aş zice.

Metoda aminteşte de o cercetare calitativă în sociologie ce urmează să fie prezentată în lumea academică. Cercetătorul se străduieşte să fie empatic cu subiecţii săi aflaţi la periferia societăţii, însă, în cadrul redactării raportului, va fi nevoit să se supună standardelor audienţei sale finale, educate şi privilegiate social. Mai dur spus, deşi va afirma că spune povestea "lor", a dezmoşteniţilor, va ajunge să spună tot povestea "noastră", a celor aflaţi la adăpost de greutăţile economice şi sociale.

Interpretarea Ginei Călinoiu reflectă şi ea toate aceste dificultăţi. În primul rînd, bunele intenţii şi empatia actriţei faţă de femeile reprezentate sunt un bun cîştigat al documentarului. Face pauze scurte, aruncă priviri piezişe şi, mai ales, nu dramatizează. Dar, aşa cum spuneam, "a intra în pielea personajului" ar fi necesitat, poate, o prelucrare mai puternică.

Aşadar, documentarul rămîne într-un limb de mijloc. Nu are nici pretenţia de realitate a documentarului, dar nici nu pune la bătaie instrumentele creative ale filmului de ficţiune. Dacă pariul său a fost minim, anume să atragă atenţia opiniei publice şi guvernanţilor asupra exploatării mascate din societatea europeană, atunci îl cîştigă. Dacă însă a pariat pe cîştigul emoţional al audienţei, atunci, din păcate, pariul a fost pierdut.

Documentarul poate fi văzut online (cu titrare în limba engleză) aici.