Un bărbat gol până la brâu, încălţat cu gumari din cauciuc, aleargă pe gheaţa unui lac, târând după el o piatră legată de mijloc şi ocrotind la piept un idol de piatră. Minute în şir, chinul omului care se împiedică şi cade, se agaţă şi se zgârie în crengile copacilor de pe margine, scapă idolul din braţe, dar se ridică de fiecare dată şi aleargă mai departe te ţine cu privirea prinsă de ecran şi îţi transmite senzorial durerea pe care el o suportă fără a crâcni. Scena din filmul lui Kim Ki-Duk, Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring... va rămâne clasică tocmai pentru că găseşte cea mai bună cale de a transcrie, printr-o acţiune fizică, intensitatea unei idei care poate obseda o conştiinţă.
Omul lui Kim Ki-Duk are de răscumpărat greşeli mai vechi sau mai noi, coborând până la copilărie, când se juca legând cu un fir de sfoară mici animale nevinovate - un peşte, o broască, un şarpe - întrerupându-le apoi cursul natural al vieţuirii. În iarna propriei vieţi, după ce a înţeles ce greşeli a făcut, se pune singur în postura fiinţelor chinuite cândva, testându-şi limitele.
Legându-şi singur piatra de brâu, bărbatul vrea să-şi demonstreze că nu este victima unui "joc" dirijat de undeva de sus, deşi singurul lucru care îl ajută să-şi ducă povara este credinţa, al cărei simbol îl poartă în braţe.
Dar nu idolul pe care îl ţine în braţe îl deosebeşte pe om de animalele pe care le-a ucis legându-le de pietricele, ci faptul că înţelege să aşeze totul în ordinea credinţei, adică a iubirii, abia după ce a trăit revolta şi ura până la capăt. Dacă acestea n-ar fi fost consumate, momentul din finalul crâncenei alergări pe gheaţă, când omul aşază idolul în cel mai înalt punct al dealului din apropierea lacului, n-ar fi avut nici o valoare.
S-ar spune că viaţa întreagă seamănă cu o alergare pe gheaţă, iar ceea ce dă valoare unui asemenea travaliu este numai conştientizarea lui.
La început de an, în clipele în care te gândeşti inevitabil la ce ai lăsat în urmă şi la ce îţi rămâne de împlinit, scena aceasta de film te ajută să clarifici lucrurile, fiindcă te face să vezi mai bine că e un lucru simplu să trăieşti, dar e ceva mai greu să înveţi ceva din fiecare întâmplare trăită.
La urma urmei, aceasta e singura victorie despre care putem spune că ne aparţine.