Ecouri dintr-o catedrală abandonată - Paracliserul

Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroşani "se mişcă" şi în plină pandemie, respectând, desigur, reglementările impuse de guvern, aşa cum şi alte instituţii de profil au găsit soluţii pentru ieşirea din criză. Chiar potrivită situaţiei actuale s-a dovedit premiera cu Paracliserul sorescian în regia tânărului regizor Constantin Radu Tudosie. În stresanta carantinare bântuită de tulburări metafizice universale, spectacolul propune o clipă de meditaţie asupra rostului existenţial în ambianţa copleşitoare a unui ambient adecvat. Programată în aer liber, în zona Brădet din Petroşani, dar mutată în sala teatrului din pricina acestui iulie excesiv pluvial, premiera a întrunit un public responsabil, select, receptiv, poate chiar mai receptiv în multe privinţe decât cel bucureştean uneori.

Tragedia monologată a lui Marin Sorescu îşi găseşte în realizatorii spectacolului petroşenean artişti remarcabili, dotaţi cu o mare sensibilitate, în stare să empatizeze creativ cu problematica textului. Este vorba despre o întâlnire semnificativă între regizor, actor şi scenograf, la nivel maximal, la care se adaugă echipa video & sound design Noiseloop Studio, pentru a întregi o colaborare cu rezultate excepţionale. În cazul acestei complementarităţi sincretice superlativele nu sunt abuzive, dimpotrivă ele desemnează obiectiv o izbutită montare a Paracliserului în această perioadă de cădere în desuetudine a sacralităţii şi ale valorilor umanului.

Impresionează de la bun început scenografia axată pe creaţia de mare rafinament a designerului Vilhelmina Kuron Bekesi, o tapiserie cilindrică în formă de turlă de catedrală, pe care jocul de lumini se plimbă alternativ, simptomatic, pentru a scoate în evidenţă reliefuri fabuloase şi promte adecvări ideilor enunţate de paracliser. Nicio trimitere la iconografia tradiţională sau la indicaţiile autorului care prevăd ilustrări cu "anotimpurile" lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Doar sugestie, structuri delicate de simboluri bisericeşti, stilizări cu bun gust în stilistica subiectului. Printre ele, silueta mai mult bănuită a unui Crist trist, cu capul într-o parte, ca cei pictaţi de pictori naivi, apare vag conturată în plan central. Imagini ale solului alternează cu simboluri ale înălţării, lumânările afumă zidurile catedralei înfundate în istorie. Poemul monologului se împleteşte cu poemul vizual expandat pe verticala turnului într-o simbioză vibrantă ce sugerează setea de absolut a personajului. În momentul când rugăciunea devine patetică ("Vezi să nu ni se termine speranţa, Doamne, înaintea aripilor"), din corpul textil al turnului ornat cu clopote şi sugerate icoane se desprind două aripi intens luminate, ca o reiterare a ideii de înălţare.

Mărturisesc sincer că descoperirea lui Daniel Cergă în rolul Paracliserului e una din surprizele relevante din ultimul timp. Maturitatea artistică a actorului iese în evidenţă cu stringenţă benefică, dovedind o bună alegere din partea regizorului; el performează perfect pliat pe cerinţele şi semnificaţiile tainice, complexe, ale personajului. Intuieşte cu precizie frământările lui expuse tensionat şi patetic. Cu ochii lui blânzi, serafici şi vocea unduioasă şi dramatică pe alături, după cerinţă, el subliniază firea meditativă, comprehensivă a bărbatului bântuit de viziuni şi întrebări chinuitoare despre existenţă, moarte, credinţă. Daniel Cergă îşi concepe personajul din proximitatea vidului spiritualităţii actuale, accentuând tragismul celui ce vorbeşte dintr-o catedrală gotică abandonată, simţind frigul existenţial ca lipsă de sens a călătoriei iniţiatice prin haosul vieţii. El spune: "Nu mai vine nimeni la catedrală" şi rolul lui de a aprinde şi de a stinge lumânări pare un rit desuet ca şi confesiunea murmurată, transformată în argheziană interogaţie şi răfuială intimă cu un Dumnezeu absent.

E un personaj rătăcit într-o lume crepusculară, "strivit de propria singurătate", chinuit de evidenţa că "nu mai poate nimeni salva catedrala de la uitarea eternă". De aceea paracliserul se identifică structural cu drumul labirintic şi în cele din urmă cu însăşi catedrala în care se aud ecourile propriilor lui gânduri şi nelinişti. Prin evoluţia actorului în cadrul turnului restrictiv al decorului descris această identificare e intensificată vizual. Ba mai mult, regizorul a avut ideea de a folosi un entré audio cu fraze desprinse din monolog care introduc spectatorul în atmosfera spectacolului. Sunt ecouri ce vin din piatra zidurilor. Necesitatea propriului sacrificiu al eroului este anticipată prin reiterări despre martiriul Sfântului Sebastian puse în antiteză cu metafora fiinţării în armonie cu esenţele vieţii: "biserica vie pictată pe dropie". În ancadramentele scenice şi în rostirea actoricească, nuanţat modulată după inflexiunile vocii, poeticitatea textului sorescian se păstrează la cote înalte, valorificând profunzimile gândirii vizând "evidenţierea absurdului existenţial".

Desigur că toată greutatea stă pe umerii actorului, dar, fără să diminuez calităţile deosebite ale lui Daniel Cergă în conturarea unui Paracliser memorabil, trebuie spus că spectacolul regizat de Constantin Radu Tudosie e mai mult decât un one man show obişnuit, comun ca formulă, bun recital actoricesc şi atât.

Prin construcţia unui ansamblu scenic foarte bine articulat, compact, format din particule dense, inseparabile, egale în importanţă, proiectul regizoral depăşeşte nivelul unei banale înscenări. Decorul-minune, fascinant în sine, eclerajul-surpriză, coloană sonoră fremătătoare nu sunt anexe ale monologului sau ambalaje meşteşugite, ci părţi din carnaţia personajului interpretat cu măiestrie de Daniel Cergă, uimit el însuşi de lumina interioară împrumutată eroului său, care concede la jertfa supremă afirmând: "Sunt un rug aprins. Luminez ca o aureolă."