Fantasme în mişcare - Noaptea arabă

Să aduci pe scenă proiecţiile, fantasmele şi abisurile reveriei cu alt limbaj decât omniprezenta lumină albastră în pandant cu mişcarea încetinită - asta da provocare care să merite sute de experimente! Îl înţeleg pe Cristi Juncu, care a experimentat Noaptea arabă a lui Roland Schimmelpfennig la Oradea, înţeleg pofta lui Radu Alexandru Nica de a căuta după noi forme teatrale la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, o voi înţelege, sper, la Teatrul Mic, cât de curând pe Theo Herghelegiu.

La Sibiu, Radu Nica investighează spaţiul fantasmatic în condiţii de laborator teatral. Cum să translatezi ceea ce se petrece în subconştient sau în vis în elemente scenice este miza pe care regizorul o aruncă în joc. Cu o consecvenţă de invidiat, neştirbită în 55 de minute de spectacol, Radu Nica reuşeşte să menţină aburul oniric al frânturilor de realitate îmbibate de visare. Majoritatea acţiunilor scenice sunt dezlipite din imaginaţie şi conţin o halcă zdravănă de irealitate. Roland Schimmelpfennig, tânăr dramaturg german cu experienţă de jurnalist la Istambul, cu un portofoliu impresionant de premii de dramaturgie, desfăşoară, în monoloage încrucişate, coşmarurile mitice, pe timp de noapte fierbinte, a cinci chiriaşi dintr-un bloc berlinez. Textul, jumătate thriller, jumătate evaziune în imaginar aciuează atenţia pe detaliile experienţei cotidiene, bine de tot reprezentate în producţia fantasmatică. Cele cinci monoloage scrise mai degrabă ca proză sau poezie decât ca dialog dramatic, rămân cantonate în suprarealitatea visurilor. Prizonieri de bună voie în propria irealitate, în apartamente diferite, smălţuiesc regimul diurn în cel nocturn şi cinci (i)realităţi alternative, cu fantasme şi dorinţe conflictuale, se creează şi se trăiesc la timpul prezent. Fanteziile li se intersectează, dezgolind cute secrete din mintea fiecăruia. Personajele exprimă acţiunile şi cadrul lor magic de desfăşurare chiar în momentul în care se întâmplă, descriind ceea ce văd, simt şi, mai ales, ceea ce e pe cale să se întâmple. Într-o lentoare levantină, monoloagele a două femei şi trei bărbaţi exhibă frica şi dorinţa în pedalele isteţe ale schimbărilor de tonuri şi stări. Lumea fiecăruia e celula umplută cu poveşti şi evenimente, incapabilă să cuprindă perspectivele celorlalţi. Printr-un imperceptibil proces de difuzie, autorul creează, pas cu pas, un univers al irealităţii. Cele cinci personaje se întâlnesc fragmentar, dar fiecare rămâne încercuit de irealitatea sa. Orice mişcare presupune un efort gigantic şi duce rapid spiritul înapoi, în abisul subconştientului.

Ei bine, cum să redai, ca regizor, inconsistenţa şi aburul reveriei? Şi aici intervine experimentul lui Radu Nica: mai cu seamă printr-un studiu al mişcării. Asistat de coregraful Andras Lorant, regizorul apelează la o mulţime de tehnici kinestezice. Acelaşi gest e reluat de actori diferiţi, când vajnic, când lipsit de densitate. Regizorul realizează un univers de dubluri kinetice, în care gândurile şi fantasmele unui personaj reverberează în celălalt, ca şi când unei mişcări îi corespunde o pereche de gesturi similare, antrenată prin vibraţii subtile, într-un alt plan fizic. Şi, datorită acestor mişcări din bucăţi diferite de spaţiu, regizorului îi iese perfect senzaţia de simultaneitate. De aici decurge, însă, şi greutatea spectatorului de a urmări "acţiunea". Mişcările pline de sincope sunt întrerupte şi reluate imediat de către altul, ritmurile se schimbă des, gesturile sunt fluide, când frenetice, când la ralenti. Relaţia cu obiectul e speculată la maximum (de exemplu cu telefonul) şi confirmă nota suprarealistă a spectacolului. Prezentul simultan al celor cinci monoloage se desfăşoară după procedeul cinematografic al montajului paralel, doar că într-un spaţiu de zece metri, câţi mai rămân din scenă, după ce spectatorii au ocupat o bună parte.

Şi experimentul continuă. Radu Nica alege pentru unul dintre roluri o elevă de clasa a douăsprezecea, Anca Cipariu. Lipsită de obişnuitele trucuri actoriceşti, ea dublează somnolenţa levantină cu inocenţă, prospeţime şi naturaleţe. Din toată distribuţia, se distinge Florentina Ţilea, care, într-un plan superior - la propriu vorbind -, sub o lumină caldă, galbenă, în imprecaţiile de Medee arabă sau în contrapunctul comic al personajelor care fantazează, convinge prin voce, tonuri şi extraordinara mobilitate a corpului.

Noaptea arabă de la Sibiu este, astfel, un experiment fericit. Dacă am avea ocazia să vedem mai multe studii de înnoire a limbajului teatral de acest gen, poate s-ar găsi formule să ne mai spele de mâzga de "teatral" care ne sufocă la 90% din montări.


Notă: Piesa Noapte arabă a fost publicată la Editura LiterNet şi poate fi citită sau descărcată gratuit aici.