O sută de ani de cinema - Das Cabinet des Dr. Caligari

Robert Wiene (1873-1938) îşi începe cariera de regizor în anul 1913 şi ajunge să creeze peste 50 de filme, dintre care cel mai cunoscut e Das Cabinet des Dr. Caligari / Cabinetul doctorului Caligari. Despre acesta se spune că e primul film al expresionismului german, curent care, după cum afirma Siegfried Kracauer, "nu putea să fie mai adecvat pentru a traduce fanteziile unui nebun în termeni vizuali". În opinia lui Carl Hauptmann, în Caligari expresionismul are funcţia de a produce o relaţie de identitate între fenomenele resimţite de personaj şi imaginile redate pe ecran. Pentru aceasta, cinematografia germană se va folosi de un stil propriu, caracterizat prin simbolism şi efecte speciale, care se vor unifica într-o logică proprie. La Robert Wiene observăm pentru prima oară iris shot-ul, respectiv trecerea de la un cadru la celălalt prin intermediul tăieturii de tip clipire de ochi (ca şi cum ar fi ochiul spectatorului).

Având ca unică perspectivă centrală problematizarea unei minţi incoerente, pusă în temă de naraţiunea filmului, a cărei coeziune e asigurată atât prin intermediul efectelor speciale, cât şi prin mizanscenă, filmul reuşeşte să redea imaginea subiectivă a unui individ cu probleme psihice. Astfel, Caligari (Werner Krauss) ajunge într-un sat împreună cu Cesare (Conrad Veidt), un om care doarme continuu de 23 de ani şi care se supune comenzilor stăpânului său. Intriga se dezvoltă atunci când celor doi li se atribuie o serie de crime inexplicabile. Observăm, pe parcursul filmului, o predilecţie a regizorului pentru întreţinerea suspansului, a dorinţei pentru aflarea adevărului. Slavoj Žižek afirma că dorinţa şi aşteptarea sunt cele care produc plăcerea, şi nu îndeplinirea lor. Prin succesiunea formală de activări şi dezactivări ale orizontului de aşteptare, Robert Wiene evocă un joc al pasiunilor ucigătoare, în care simţurile sunt localizate dincolo de raţiune, fiind din ce în ce mai reificate şi politizate. Cei doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie, crimele somnambulului vizionar, doctorul-vrăjitor ucigaş se dovedesc a fi, în materie de percepţie, informaţii deghizate (cu valoare, evident, intenţională). Prin decor (copacii seamănă cu nişte umbre, casele nu au o structură regulată), expresivitate exacerbată a actorilor, jocuri de lumini, culori, experienţa filmului devine una intensă, opulentă, oferindu-ne senzaţia unei scene distorsionate special în vederea reprezentării unei piese de teatru.

În final, povestea lui Francis (Friedrich Feher) convine amalgamului tenace de fapte şi plăsmuiri, personajul fiind internat într-un azil de nebuni; iar logica poveştii lui Caligari, se pare, nu s-ar traduce decât în termenii nebuniei lui Francis. Acesta din urmă se situează într-un punct al transgresiunii în care delirul se revarsă asupra realităţii şi o deconspiră. Lumea azilului face parte din sfera raţională care ne comunică de fapt situaţia lui Francis. Lumea imaginară a bizarului Caligari nu e mai mult decât un episod psihotic, pe care doctorul, "în sfârşit, ştie cum să-l trateze".

(Daniela Custrin este masterand CESI)

Proiecţie la Cinemateca Union:
Marţi, 22 septembrie 2020, ora 17:45

Das Cabinet des Dr. Caligari / Cabinetul doctorului Caligari
Germania, 1920, 67 min, a/n, film fantastic, film de groază, film mut cu acompaniament muzical
R: Robert Wiene
Cu: Werner Krauss, Conrad Veidt, Lil Dagover, Friedrich Feher.