Lord of Misrule sau Neaşteptatul sex-appeal - Un playboy de peste deal

Anapoda, provenind de la George Mihail Zamfirescu, a fost cuvântul ce m-a urmărit în săptămânile în care m-am lăsat antrenat în povestea lui John Millington Synge, tradusă şi adaptată de Călin Ciobotari, transpusă, cu titlul Un playboy de peste deal, pe scena Teatrului Matei Vişniec din Suceava, de Antonella Cornici.

Anapoda par a se purta eroii, anapoda sunt unele elemente în spectacol, anapoda suntem noi, cei ce recunoaştem pe scenă comportamente din viaţa reală. Spre deosebire de piesa dramaturgului român, aici avem identitate între idol şi anapoda. Deşi, la limită, bazându-mă şi pe jocul actoricesc, pe scena suceveană avem o inversare de postúri între idol şi "Anapoda".

Stârnit de faptul că mai toate personajele împung cu mâna capul unui preopinent, mai mereu, mi-am amintit de Punch and Judy. Bufonada cu origini italiene se regăseşte şi în această montare cu aer carnavalesc, popular, plasată sub semnul magiei nopţii de Sfântul Patrick. De aici Lord of Misrule.

Sub patronajul unei sărbători ce răstoarnă obişnuita normă, totul este posibil, iar Antonella Cornici îndrituieşte un elf să conducă aceste "marionete" ce nu stau o clipă locului, contrându-se, alergându-se, urcând una-două cu picioarele pe masă ca pe o scenă de la bâlci. Atâta doar că nu pot face chiar tot ce vor, elful amuzându-se şi amuzându-ne cu diferite şicanări care direcţionează cursul întâmplărilor sau pur şi simplu sporesc neliniştea în faţa unui mister bine întreţinut.


Magia acestui tărâm îndepărtat este, într-un fel, desprinsă de spaţiul original. Adaptarea titlului, de la The Playboy of the Western World la Un playboy de peste deal (ce ciudat mi s-a părut cum s-au numit alte montări, Năzdrăvanul Occidentului?!) este benefică în sublinierea universalităţii temei, dar plăteşte un preţ. Mai ales, pentru cine scormoneşte geografic, când este numit, în spectacol, un sat din mijlocul Irlandei, spre deosebire de Mayo, satul indicat de Synge, aflat pe coasta Atlanticului, chiar la capătul vestic al Europei.

Ca un amănunt suplimentar, dramaturgul irlandez a petrecut câteva veri pe insulele Aran, deja în Atlantic, la recomandarea lui Yeats, un teritoriu bogat în vechi elemente de limbă şi folclor, care i-au amprentat puternic scrierile. Alţi oameni mai la vest nu sunt decât în America, reper prezent în text, când eroul este îndemnat să emigreze acolo, fluturându-i-se prin faţa ochilor un bilet de călătorie către femei focoase.

Detaliul acesta, din descrierea celui care vrea să scape de Christy, protagonistul nostru, o stârneşte pe văduva Quin: "Adică ce fac ele şi nu ştiu eu?" Ea fiind cea care dă titlul original, numindu-l pe ciudatul flăcău, ce s-a nimerit să intre în hanul familiei Flaherty, drept playboy-ul lumii de Vest, ca o plasare la limită. Titlul este rostit pentru a doua, şi ultima oară, chiar la finalul piesei, de către personajul cel mai inteligent în toată această turmentată poveste, Pegeen: "I've lost the only Playboy of the Western World".


S-a scris că înţelesul vechi al cuvântului "playboy" era mai apropiat de "farsor". Antonella Cornici încheie spectacolul, într-o scenă simetrică începutului, cu precizarea elfului: "Ballylifford e un tărâm al minciunilor". Dar, în fapt, este un neaşteptat melanj de sensuri, atâta vreme cât toată suflarea feminină a micului sat este inconturnabil atrasă de Christy. Un sex-appeal paradoxal, în absenţa unei înfăţişări care să îndeplinească vreun criteriu de atractivitate.

Şi nu, un asemenea magnetism, în cazul de faţă datorat declaraţiei că şi-ar fi omorât tatăl cu o singură lovitură de sapă în moalele capului, nu e deloc singular, chiar dacă justificările sunt multiple şi, probabil, cu o explicaţie logică mai greu de articulat. Mirajul pare să dureze limitat, noua tentativă de omor a celui apărut uimitor în scenă, salvat de o robusteţe peste fire, fiind, de data aceasta, aspru judecată de exact aceiaşi oameni ce-l adulaseră până o clipă înainte taman pentru exact acelaşi lucru. Uluitor contact cu imuabila inconstanţă a lumii! Şi de aici forţa şi universalitatea teatrului semnat de Synge.


Pegeen, tânăra hangiţă, îl ironizează întruna pe Shawn, care o curtează cu insistenţă, dar temându-se de regulile bisericeşti, invocând una-două câţiva sfinţi, fără să înţeleagă iscusitele ei vorbe. Drept care ea îl provoacă: "Unde mai întâlneşti bărbaţi ca Sullivan, cel care a crăpat ochiul unui poliţist, sau ca Marcus Quin care a stat şase luni la temniţă pentru că a schilodit o fată ce nu l-a iubit? Bărbaţi din ăştia adevăraţi, puternici... of!"

Pe acest nivel de apreciere vine Christy, mai degrabă speriat, om cumsecade, care nu ştie să facă fărădelegi, care n-a cunoscut femeia şi n-a ieşit niciodată din satul lui. Din schimbul de replici cu Pegeen, tot mai solicitant, declară cu seninătate: "Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am omorît". De aici plăcerea spectatorilor de a-şi închipui fel de fel, plăcere speculată şi în zilele noastre de mass media. Pentru că Pegeen, cu simţ practic, decide să-l angajeze la han. Totul devine o campanie mediatică, sprijinită de proba practică a întrecerilor din sat, câştigate flamboaiant, drept care Christy se simte răsfăţatul femeilor: "Ce prost am fost că nu mi-am ucis tatăl mai demult! Om eram la ora asta!"

Şi, cum se întâmplă, soarta loveşte exact acolo unde doare mai mult: "S-a ivit aici ca să sădească mâhnire între mine şi femeile frumoase ale Irlandei". Demitizarea e mai puternică decât satisfacţia supravieţuirii în faţa loviturii, drept care tot eşafodajul se năruie. Judecata ivită brusc, ca şi cum nu aceiaşi oameni au fost şi o clipă mai devreme, are darul să ne pună pe gânduri. Altfel, în text este mereu semnul unei ciudate echilibristici, definită clar: "Am licenţă pentru vânzarea băuturilor alcoolice de contrabandă". Ca să citez o replică din alt spectacol: "Ăştia suntem!"


Iar iureşul dansului irlandez vine mereu şi mereu, ne luăm cu efuziunea petrecerii, chiar şi fără un motiv anume, şi uităm... Antonella Cornici a ales, totuşi, să întrerupă ritmul ce antrenase deja spectatorii, care intuiseră finalul, pentru a insera epilogul elfului. Şi se simte, cumva, ecoul stins al freamătului reprimat, nevoit să privească o uriaşă feerie nocturnă. Retragerea celui care a condus povestea, vorbele sale blânde, înţelegătoare cu natura umană, ar fi să dea o şansă spectatorului de a nu uita.

De altfel avusese grijă elful şi să nu lase nelămurită povestea, întorcând din drum protagoniştii pentru căsătoria anunţată de la bun început, pentru ca toate să fie în bună regulă. Un final cuminte, ca pentru visul unei nopţi (şi-o zi) de Sfântul Patrick, adică de primăvară. "Nopţile sunt reci şi pline de stele. Pădurea se face neagră, sau purpurie, şopteşte şi cântă" - spuse elful şi aşa se făcu...


Lucian Moga umple spaţiul cu imaginile unei proiecţii care ne plasează în mijlocul pădurii cu pricina. Feeria, magicul, toate câte compun lucrurile astea se regăsesc în acest light design, instrument constant utilizat de regizoare. Imaginile filmate ilustrează, uneori, câte un episod invocat în replici, făcând-o creativ (ca atunci când turma de oi este văzută de sus). Alteori, proiecţia emulează filmul mut, plasând replici pe fundal, pe când personajele gesticulează în ritmul foarte alert al peliculelor de la începutul cinematografiei. Totul pe o muzică la rândul ei deosebit de sprintenă.

De altfel muzica este un element important în spectacol. Semnată de Şerban Ursachi, originală sau din recunoscuta cultură irlandeză, surprinzând şi prin sunetele de cimpoaie, muzica impune ritmul, fiind parte din controlul elfului. Victoria Bucun, la rândul ei coechipieră de nădejde a regizoarei, a avut serios de lucru cu tinerii actori, dansul irlandez nefiind de şagă, paşii încercând să facă faţă cerinţelor. Ceea ce se vede limpede este coregrafia elfului, Cosmin Panaite modelându-şi corpul ca într-o ondulare a cuvintelor.

Scenografia Alinei Dincă Puşcaşu, funcţională şi surprinzătoare, are două elemente principale: masa hanului şi dormitorul cu o uşă ce contribuie esenţial în derularea poveştii.
Fiind vorba de un han/pub, pur şi simplu: cârciumă, masa ocupă, firesc, locul central dar, cum am spus deja, pentru a deveni scenă sau tribună (ce atmosferă înflăcărată la discursul hangiului!), inclusiv un improvizat amvon de binecuvântare (desigur, explozivă) a unei căsătorii. Abia mai târziu am realizat că, urcând pe masă, personajele se apropie de stele. Aparenţa wilsoniană a filamentelor unor becuri ce atârnă deasupra scenei s-a risipit în ingenioasa folosire a sticlelor (cum altfel?!) pe post de becuri. Stele cu alcool şi lumea aceea, aceasta, sub semnul saturnaliilor: "cerul înstelat deasupra noastră şi jocul în noi."
Dormitorul, esenţializat la patul vertical, îmi aminteşte de cel al conului Leonida dintr-un spectacol Purcărete/Buhagiar.


Costumele, amprentate cu verdele irlandez, au impus, la bărbaţi, kiltul. În agitaţia de pe scenă se întâmplă ca personajele să se distingă mai puţin, fie datorită unei uşoare uniformităţi a costumelor, fie din pricina rostirii aproximativ identice. Mai ales în privinţa accentului ţărănesc, oarecum rudimentar, se simte o oarecare artificialitate. Presupun că soluţia transformării lui Michael James, din tată în frate pentru Pegeen, s-a datorat tinereţii actorului. Rolurile masculine ale piesei îmi par dificile, mai rar de găsit prin spectacole şi solicitând abilităţi adecvate. Poate doar Horia Andrei Butnaru să aibă o misiune mai uşoară, făcând un Shawn (Şoni) mai delicat, vizibil, cu o anume imaturitate. Ionuţ Cornilă, fratele devenit cap de familie, are umor, valorifică replicile suculente, de la povestea cu alcoolul de contrabandă până la mult-lăudatul priveghi, prilej, aşijderea, de băut. Sunt reuşite şi replicile iuţi la adresa lui Shawn (amintindu-mi de Caragiu şi Diaconu cu "Fii bărbat!"), pline de haz cele ale binecuvântării.

La capitolul pierderi îmi pare a înregistra cazul unor ticuri verbale, comice din construcţie, precum "Lasă asta!". Apariţia lui Dumitru Năstruşnicu, tatăl lui Christy, stârneşte râsul prin soluţia ingenioasă a securii înfipte în ţeastă, dar apoi e prea puţin vizibil, aşa cum Alexandru Marin, în Jimmy, nu are prea multe şanse. Deşi în rol principal, Cătălin Ştefan Mândru îmi pare că doar se apropie de un rol lăudabil. Cu date fizice potrivite, cu o bună credinţă pe chip, cu o sprintenă dedicare, alintat de piepturile generoase ale tuturor femeilor din scenă, o imagine savuroasă în spectacol, neîmplinirea ţine, poate, de rostire, ori e ceva din lumina chipului... Şi ce frumos vine replica lui "Doar vorbele tale îmi ating urechile, doar chipul tău se atinge de privirea mea. Şi numai ţie, după căderea nopţii, îţi voi spăla gleznele. Iar după ce-ţi voi spăla gleznele..."

Cea care se arată voluntară pe scenă, Cristina Florea, face din văduva Quin un personaj de reţinut, chiar dacă şi prin câteva exagerări de gesturi ori de ton. Dar dinamica ei, felul în care conduce relaţiile cu bărbaţii (ea trece razant pe lângă ecuaţia omorurilor), încheie cu o replică de admiraţie la adresa tatălui, un detaliu comic semnificativ. Diana Lazăr şi Clara Popadiuc au scena lor reuşită, sunt în tonul vivacităţii spectacolului şi, cu toate că sunt în tandem, au mici detalii pentru personalizare. Despre Cosmin Panaite am mai vorbit, este prezent pe scenă mai tot timpul, are expresivitate, plasticitate, decide întreruperile misterioase (uneori îmi pare că sunetul acompaniator din difuzoare este mult prea puternic, uşor deranjant prin frecvenţa cu care apare, diminuând efectul). Cea care se impune prin personalitate este, fără discuţie, Delu Lucaci. Pegeen confirmă a fi personajul principal, chiar dacă nenominalizat. Trăirile, aspiraţiile, deprinderile ei se desluşesc cu fiece replică. Iar Delu Lucaci oferă toate astea. Îi ştiam forţa dramatică din Sub apă, spectacol apreciat la festivalul TNT de la Craiova. Acum i-am admirat energia şi în registru comic. Este o actriţă în jurul căreia se poate construi un spectacol.

Dacă adaptarea suceveană înlocuieşte conţinutul scrisorii din debutul piesei, o listă cu băuturi în loc de materiale pentru costumaţia de nuntă (scrisoarea aceea era menită să fie referinţa poveştii, faţă de care ultima replică rostită de Pegeen să dea înţelesul tabloului), accentul cade pe replica acidă ce răspunde insistenţei matrimoniale: "Asta mă aşteaptă: coada vacii, nu plimbări pe sub lună, nu stele... N-ai fi fericit cu mine, Şoni! Eşti prea cuminte pentru o fată cum sunt eu. Ţie îţi trebuie o cucoană cu turme de tauri care să reguleze vitele tale..."
Un sat mic, pierdut între dealuri. Şi o minte care înţelege mai mult şi visează pe măsură.

P.S.: Antonella Cornici a continuat la Giurgiu proiectul aducerii pe scenă a pieselor lui Synge. Pasul al doilea a fost o continuare a imaginii de ansamblu, proiecţia video fiind semnată de Andrei Cozlac, a structurii bazate pe coordonarea unui personaj aparte, a magiei ca mediu prin care sensurile profunde ale textului (un rodnic parcurs al dramatizărilor impune apariţia unui volum semnat Călin Ciobotari) să se aştearnă mai bine.