Câteva luni mai târziu şi 199 de kilometri mai departe. Scena Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, seara alegerilor locale din 2020. Vocile celor doi încep să se audă în sala în care au luat loc 30 de spectatori şi în care tocmai a început Destin(S). Spectacol de mişcare, imagine, gând, vorbă şi idee de / cu Elena Popa şi Fatma Mohamed.
Două trupuri îmbrăcate în alb (costume: Könczey Alpár), un ecran pe care rulează imagini cu o vulpe şi puii ei (video: Radu Matei), vocile lui Pleşu şi Liiceanu (sunet: Nagy Attila). Cei doi intelectuali vorbesc pasionat propun mai multe definiţii ilustre ale destinului, puii întrerup cura de lapte matern pentru a smulge hălci de carne dintr-un stârv, corpurile celor două actriţe prind a se mişca. Mai târziu în spectacol, actriţele vor sublinia, prin mişcare, alte câteva citate faimoase despre ce va să zică destin.
Dialogul gesturilor lor accelerează, imaginile redau o imensă instalaţie automatizată producătoare de sârmă metalică, sonorul e confiscat de zgomotul obsedant al uriaşei maşinării. O transă cu rădăcini în chapliniana satiră anti-mecanizare pune stăpânire pe sală.
Un microfon coboară din înalt, Elena rosteşte un monolog, Fatma dansează. Au trecut 20 de minute şi abia acum se aude, discret, muzica. Dansul poate exista indiferent / independent de universul sonor.
Elena vorbeşte despre singurătate, de moştenire, de unicitate. Ce ne uneşte de părinţi, ce ne defineşte ca indivizi, cine suntem, cine credem că suntem, ce putem schimba. Discursul ei îl oglindeşte, oarecum, pe cel al gândurilor Flaviei Giurgiu dintr-o altă premieră de septembrie 2020, M de la Murphy, la TNB.
Un imens zar rostogolindu-se prin cutele urechilor noastre. Pe ecran, rând pe rând, defilează în stil de mari vedete Hollywood-iene, atribute / defecte / valori. Empatie, minciună, egoism, adevăr şi aşa mai departe. Le / ne recunoaştem?
Literele umplu ecranul şi retina. Zgomotul zarului polemizează cu înţeleptele citate de care a fost vorba mai sus: calităţile şi defectele noastre sunt urmarea alegerilor noastre? Sau genelor noastre? Sau intervenţiilor mâinii nevăzute pe care, din groaza de vid, am preferat s-o botezăm destin?
"Destindeţi-vă, s-ar putea să nu fim decât produsul hazardului!", ne spune spectacolul excelentelor actriţe de la Sfântu Gheorghe. "Ce bine că viaţa nu are un sens, aşa pot să îi dau eu unul!", a spus cândva Constantin Noica. (Ce) alegem?