Teatru versus cinema prin oglinda revoluţiei - Kilometrul Zero (The Revolution Project)

21 spre 22 decembrie. Miezul nopţii. Piaţa Universităţii. Mai întâi, trotuarul dinspre TNB. Apoi, cel dinspre Arhitectură. E 2019, sunt 30 de ani de la revoluţie şi trei oameni, trăind în trei colţuri de lume, se reîntâlnesc în centrul Bucureştiului. Bianca (Nicoleta Lefter) e scriitoare la New York, Radu (Alexandru Papadopol) e frizer / hair-stylist / artist capilar la Madrid, Casandra (Diana Gheorghian) e garderobieră la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cu trei decenii în urmă, fuseseră cu toţii acolo, în Piaţă. Şi apoi în beciurile de la Jilava.

Reîntâlnirea lor e subliniată de proiectarea unei uriaşe fotografii a TNB făcute dinspre fântâni. E relativ uşor de imaginat că, dacă printr-un artificiu magic, peretele din spatele scenei Sălii Majestic şi câteva dintre zidurile Arhitecturii ar deveni transparente, fix aceasta ar fi imaginea pe care ar vedea-o spectatorii aşezaţi în staluri. De altfel, minunatul univers video creat de Ioana Ilaş Bodale pune adesea imaginaţia spectatorului la treabă. Şi emoţia. Suntem la Odeon, la Kilometrul Zero (The Revolution Project), prima premieră în COVID-19 a teatrului. Pe un text de Saviana Stănescu, în regia lui Andrei Măjeri.

Emoţia. Ea îmbracă ultima jumătate de oră a spectacolului. Odată cu dezvăluirea identităţii Anei (Ioana Bugarin), personajul ce mijloceşte reîntâlnirea celorlalte trei. Odată cu plonjarea directă în acele ore din acea noapte din acea înşiruire de evenimente numită revoluţia română, care avea să schimbe fundamental vieţile celor care au trăit-o. Inclusiv pe cea a Savianei Stănescu, dramaturg de origine română, stabilită în America, un fel de alter-ego al Biancăi.

Emoţia. Ce lipsise în prima oră şi jumătate de spectacol. Alături de autenticitate, de nuanţe, de un strop de eleganţă. Liniar, predictibil, adesea şablonard. Cam aşa arată Kilometrul Zero înaintea întâlnirii evocate mai sus. Trei personaje, două emigrate, unul rămas, adânc înrolate în trei tipologii familiare.

Garderobiera TNB-ului e, desigur, o anti-comunistă din acelea hardcore, ce îşi livrează discursul cu patos, gesticulaţie amplă şi un ton al vocii ce frizează ţipătul. Scriitoarea din NY e, desigur, ultra-atentă cu îngrijirea propriului corp, speriată de apariţia oricărui străin şi are o relaţie mai degrabă mercantilă cu patria-mamă. Bărbatul de vârstă medie, gay, evocă adesea cu furie (uneori, cu duioşie) locul de unde a plecat, preamărind, desigur, maturitatea morală a patriei de adopţie ce îngăduie o viaţă normală cetăţenilor săi, fără a discrimina pe bază de orientare sexuală.

Nu e vorba că ar fi ceva neveridic în biografiile, vorbele, gesturile, temerile şi amintirile lor. E vorba că (aproape) totul seamănă cu o discuţie protocolar-previzibil-plicticoasă, purtată ca să mai treacă vremea, despre una, despre altul. Şi nu chiar acum, ci cu oarece ani în urmă, înaintea de explozia Internetului, printr-un ICR prăfuit, la un pişcot şi o sărmăluţă. "Şi, cum mai e viaţa prin ţară? Cine a mai plecat, cine a mai rămas? Ai auzit de ăla de şi-a deschis salon la Madrid?". Şi aşa mai departe. Un text scris în 2019, dar aducând mai degrabă a scenariu de film mediocru de la finalul anilor 1990.

Şi totuşi, există ultima jumătate de ceas. Când evocarea celor care au făcut totul posibil e vie, proaspătă, dureroasă. Poate că de acolo trebuia să înceapă totul. Ca în Hârtia va fi albastră, filmul acela care, evocând o altă tragedie a acelor zile, reuşeşte să redea infinit mai nuanţat şi credibil câteva destine care se intersectează în decembrie '89.

Evocarea cinema-ului mai ridică o problemă. Realismul cultivat în ultimele două decenii de noul val românesc a ridicat enorm ştacheta. Lângă Hârtia lui Muntean, stă, de pildă, A fost sau n-a fost? al lui Porumboiu. Întrebarea e reluată de mai multe ori în spectacolul de la Odeon. Saviana Stănescu îi oferă, prin intermediul personajelor sale şablon, răspunsuri clasice, mult-repetate, arhi-cunoscute. Muntean, Porumboiu şi Cătălin Mitulescu (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii) îi oferă câteva personaje şi situaţii care încarcă de umanitate şi semnificaţie evocarea momentului istoric al revoluţiei. E o diferenţă calitativă majoră!