Totul începe când Regina "Reggie" Lampert (Audrey Hepburn), aflată în vacanţă la schi în Alpii francezi, îl întâlneşte pe Peter, un american cu reşedinţa la Paris. Replicile dintre cei doi au o tentă de flirt, mai cu seamă când Regina cochetează cu replica (pe care i-o atribuie în mod greşit lui Shakespeare) "Când doi străini se întâlnesc departe de ţara lor, sunt meniţi să se revadă".
Când protagoniştii se întorc în Franţa, Regina primeşte o veste din partea CIA, prin intermediul lui Bartholomew (Walter Matthau). Acesta îi spune că soţul ei, acum mort, a făcut parte dintr-o bandă care a furat şi ascuns un sfert de milion de dolari în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care Guvernul american trebuie să îi recupereze. Şi ce a rămas după acesta? Un apartament gol, mai multe paşapoarte, un bilet pentru o călătorie cu barca în America de Sud, o scrisoare şi nici urmă de bani. Bineînţeles, toată lumea crede că Reggie ştie unde sunt aceştia.
La înmormântarea lui Charles participă şi trei membri ai bandei din care făcea parte acesta - interpretaţi de James Coburn, George Kennedy şi Ned Glass. Noii veniţi par a fi unul mai nervos decât celălalt şi lasă impresia că ar avea ceva de împărţit cu răposatul, fiecare asigurându-se că bărbatul este într-adevăr mort. Ulterior, cei trei o ameninţă pe Regina, încercând să o determine să le dezvăluie unde se află banii furaţi.
Reggie îşi dă seama că se îndrăgosteşte de Peter, cel care o ajută şi consolează, dar bănuieşte că şi el urmăreşte banii furaţi, mai ales având în vedere atracţia sa pentru pseudonime şi poveştile complicate, şi care se dovedesc pe rând mai mult sau mai puţin mincinoase, pe care le foloseşte pentru a justifica multiplele nume folosite. Pe măsură ce personajele încep să moară în mod suspect, devine din ce în ce mai important - şi dificil - pentru protagonistă să stabilească cine sunt băieţii buni şi cine sunt ticăloşii.
De cele mai multe ori situaţia este dramatică, însă perspectiva cu care regizorul pune totul în scenă este una spectaculoasă şi teribil de amuzantă (inclusiv scena înmormântării care în principiu ar fi putut fi macabră). Astfel, secretul acestui film constă în felul subtil în care sunt inserate scenele amuzante în firul său narativ. Râsetele sunt provocate fără îngroşarea unor situaţii şi cădere în ridicol, totul petrecându-se la un nivel foarte elegant. Singura scenă forţată este tocmai cea care se vrea cu tot dinadinsul să fie haioasă, o scenă petrecută la duş. Prin exagerarea situaţiei într-un mod nenatural s-a pierdut comicul. Din fericire scena este scurtă.
Suspansul este menţinut până la final, când aflăm că în tot acest timp, banii erau acolo unde nimeni nu se aştepta. Noroc cu un vânzător care se dovedeşte a fi om cinstit, fiind excepţia care confirmă regula "Hoţul neprins e negustor cinstit". Cel mai surprinzător este că această parte face o subtilă referire la România, mai precis la Principatul Moldovei din 1858 şi la "Capul de Bour", o reprezentare a dorinţei Moldovei de a-şi afirma independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Deşi de-a lungul filmului suspiciunea planează asupra mai multe personaje, abia la final aflăm cine este vinovat de crimele presărate prin film. Prin acest final, oarecum surprinzător, primim o lecţie subtilă despre impostură şi gravele consecinţe pe care le poate avea, atât asupra celor din jur, cât şi asupra propriei persoane, sfârşitul vinovatului fiind unul tragic.
Muzica lui Henry Mancini îşi aduce şi ea aportul în realizarea atmosferei, iar cei doi protagonişti, Cary Grant şi Audrey Hepburn, par a fi legaţi printr-o chimie de natură romantică deosebită, schimburile lor de replici fiind realmente savuroase. Peter (aka Alexander aka Adam) are un comportament de om matur ce se află în antiteză cu comportamentul uneori prea copilăresc adoptat de Regina Lambert. Totuşi, în final se ajunge la o relaţie serioasă, care reuşeşte să treacă atât peste diferenţa de vârsta, cât şi peste mulţimea minciunilor vehiculate. Aproape ca în basme, filmul se încheie cu flashback-uri derulându-se pe fundal cu toate personalităţile adoptate de Peter de-a lungul filmului, în timp ce Regina spune "Sper să avem atâţia băieţi cât să putem să-i botezăm cu toate numele tale".
Deşi realizat acum mai bine de 55 de ani, filmul Charade poate fi urmărit şi de generaţiile actuale ca un omagiu al prezentului adus cinematografiei trecutului. Desfăşurarea tumultoasă a acţiunii care îţi pune necontenit mintea la încercare, locurile aproape neschimbate din "oraşul îndrăgostiţilor", dar şi cei doi actori care vor rămâne mereu iconici în istoria cinematografiei sunt doar câteva motive care ne îndeamnă să (re)vedem acest film şi să urmăm paşii protagoniştilor prin Parisul nemuritor (măcar virtual, dacă fizic nu putem în condiţiile pandemice actuale).