Fără dealuri - Tom şi Jerry

Viaţa din România anumitor filme se trăieşte dincolo şi dincoace de dealuri. În muzică, vorbim, uneori, de blocuri. Emoţiile urcă, coboară, se rostogolesc, oamenii sunt prinşi în situaţii ce le oferă alegeri, alegerile au consecinţe, totul încă se joacă, totul e încă de pierdut ori de câştigat.

Viaţa din America anumitor filme şi piese de teatru nu admite nici cea mai blândă unduire. În lungile şi fascinantele cadre când priveşte uriaşele întinderi de pământ ce i se arată în faţă, şeriful lui Tommy Lee Jones din No Country for Old Men încearcă să înţeleagă de unde şi de ce vine răul care ia în stăpânire lumea din jurul lui. Privirea îi încremeneşte în gol. Nu e nimic de înţeles.

De dincolo de geamurile lumilor lui David Mamet, fie cea a faliţilor agenţii imobiliari din Glengarry Glen Ross, fie cea a mărunţilor pierde-vară din American Buffalo, eşuaţi până şi în ipostaza de infractori, un hău fără de sfârşit înghite până şi cea mai firavă urmă a unui drum în căutarea a ceva.

In Leaving Las Vegas, American Psycho, Shame ori porţiunea non-politically corect din Flight, oamenii lui Nicholas Cage, Christian Bale, Michael Fassbender şi Denzel Washington, alături de partenerele lor feminine, amante, surori ori doar închipuiri, se droghează cu alcool, iarbă şi sex pentru a fugi, a fugi şi iar a fugi de banalitatea absurdă a simplei, purei, burghezei, corporatistei, confortabilei, liniştitei existente.

Dincolo de consistentele porţii de parodie cu subiect multiplu, Killing Them Softly e încă un imn cântat nimicului asurzitor ce ameninţă să înghită până şi aparent-trepidanta meserie de ucigaş plătit. Dusă e epoca pac-pac-ului asezonat cu dileme morale despre onoare, familie, prietenie şi, eventual, lege şi ordine. De-o parte şi de alta a pistolului se află personaje în egală măsură cuprinse de boala pe nume moarte. Diferă doar data înmormântării. "Chestie de organizare", cum ar spune şoferul jucat de Ion Fiscuteanu în Filantropica.

Tom şi Jerry, proaspăta premieră a Metropolisului, păşeşte apăsat în deşertul de nimic desenat de producţiile anterior amintite. Poate că Rick Cleveland a scris textul cu gândul la o satiră multi-stratificată a societăţii americane post-moderniste. Florin Piersic Jr. i-a aplatizat însă toate cutele, aşezând pe scenă un uriaş cearşaf, pătat de râuri de sânge, zgâlţâit, când şi când, de oarece porţii de umor, dar perfect întins, impecabil plat, fără urma de relief, fără regrete ori speranţe, înghiţind pofticios orişice dilemă morală, relaţie emoţională, vis întru realizare personală.

Ucigaşii jucaţi de Paul Ipate şi de acelaşi Piersic, ucenic şi maestru în cândva rafinata artă a reunirii discrete dintre cele două tărâmuri, îşi aşteaptă victimele (revoltător de talentatul Laurenţiu Bănescu, în multiple, deştepte, memorabile roluri) cu un plictis greu de disimulat. Rarele piscuri de entuziasm juvenil ale învăţăcelului jucat de Ipate sunt degrabă curmate de minimalismul emoţional al profesionistului interpretat de Piersic. Totul e învelit într-un dialog de sorginte Scorsese-iană, pe care cei doi actori se pricep de minune să îl ofere publicului cu ritm şi poantă.

Din crimă în crimă, cei doi ne plimbă pe deasupra deşertului de nimic cu care Cleveland, Piersic şi toţi ceilalţi de mai sus asimilează America timpurilor noastre. Şi, oricât de mult ne-am strădui, urmând modelul platourilor incaşe, să descoperim în uriaşa întindere un desen, un cuvânt, un semn de raţiune, de logică, de frumos, de sens, efortul nostru e inutil. Într-o secvenţă de final ce aminteşte, ca intensitate şi semnificaţie, de genialul final al Năpastei afrimiene, Piersic ne anunţă că am intrat într-un teritoriu la a cărui poartă am lăsat toate urmele a ceea ce era cândva omenescul.

Are we human or are we puppets?