Walk the Line / Povestea lui Johnny Cash - Un film nominalizat la Oscar

Nu sunt un fan al lui Johnny Cash, dar nu de asta m-a plictisit filmul realizat de James Mangold, la care m-am dus cu sacul, date fiind cele trei Globuri de aur (cel mai bun film muzical / comedie, rol principal masculin, respectiv feminin) şi cele cinci nominalizări la Oscar. Cum nu eram un fan Johnny Cash şi nu mă topeam după povestea vieţii lui, mă aşteptam, cel puţin, la două interpretări puternice - Joaquin Phoenix şi Reese Witherspoon, deja nominalizaţi şi la Oscar. N-a fost aşa. Reese Witherspoon, vopsită brunetă pentru a semăna cu June Carter, e corectă, dar prea neinteresantă pentru Oscar, iar Joaquin Phoenix, în afara a trei-patru momente forte, nu e nici el bubuitor, cum era, de pildă, anul trecut, Jamie Foxx în rolul lui Ray Charles, care era realmente Ray Charles, nu-l juca. Părerea mea.

Ce rămîne, atunci, din filmul lui James Mangold, realizat la capătul mai multor ani de perseverenţă din partea producătorilor şi de discuţii cu Johnny Cash şi June Carter-Cash, care, pînă la decesul lor din 2003, şi-au dat acordul asupra fiecărui amănunt, inclusiv asupra alegerii actorilor care să-i joace? Rămîne un film despre Johnny Cash supervizat de Johnny Cash. Un soi de testament ce retrasează momentele principale ale vieţii acestuia, vîrfurile şi căderile, ce rememorează slăbiciunile, trădările şi traumele, care îi închide conturile. O pregătire pentru intrarea în eternitate, lucru pe care l-a şi făcut, cred, cu conştiinţa împăcată. Pentru fanii genului country şi în special pentru cei care iubesc muzica lui Johnny Cash, filmul poate părea viu, colorat, muzical, indiferent de lipsuri. Pentru ceilalţi, poate fi interesant ca document pentru o istorie a muzicii, căci atunci cînd Johnny Cash a devenit cunoscut, rock-ul era la început, era un fel de "înaintea erei noastre". Cele mai vii momente sunt şi cele din concerte, cînd cei doi protagonişti pot reda bucuria sănătoasă de a cînta pentru public, inocenţi la cuvîntul "business". Restul filmului - de la un punct încolo redundant- începe cu copilăria şi se încheie cu anul 1968, cel al memorabilului concert de la închisoarea Folsom. Intre ele, viaţa personală (căsnicia nefericită, copiii, tatăl mereu nemulţumit, drogurile, alcoolul), viaţa artistică (concertele, mai ales) sunt ordonate de-a lungul şi de-a latul coloanei vertebrale reprezentate de iubirea pentru June Carter. Filmul efleurează conservatorismul vremii, cînd divorţul era blamabil, dar nu are, nu ştiu, eleganţa sau forţa de a fi mai mult decît povestea plată a unei vieţi, derulată după evenimente-tip.

Refuzul îndelungat al lui June Carter l-a aruncat pe Johnny Cash într-o neagră perioadă de droguri şi alcool, culminînd cu arestarea lui pentru posesie de droguri. De fapt, finalul te face să-ţi pui o întrebare simplă: lăsînd la o parte bunele intenţii ale lui June de a-l face să se adune de pe drumuri, nu era mai bine să nu-i fi refuzat, de la bun început, dragostea?