Scenariul filmului Charly urmăreşte îndeaproape firul narativ al romanului de succes al lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon, focalizîndu-şi atenţia asupra unui personaj "în curs de dezvoltare", numit Charly Gordon.
Charly (interpretat de Cliff Robertson) este un bărbat întârziat mental, care, la 30 de ani, poate duce la bun sfârşit doar sarcini simple. Trăieşte vesel într-o lume care nouă ni s-ar putea părea înspăimântătoare şi dezolantă. În camera lui are doar un pat şi o tablă pe care sunt scrise sarcinile pe care le are de îndeplinit a doua zi. Este îngrijitor la o brutărie, iar colegii săi (interpretaţi de Dick Van Patten, Edward McNally şi Barney Martin) - pe care alege să-i numească prieteni -, îl tachinează zilnic şi îl pun în situaţii umilitoare. Cu toate acestea, Charly priveşte la această lume cu ochi curioşi de copil, cu o bunătate desăvârşită.
În aceste prime scene, aparent doar introductive, suntem invitaţi, fără ostentaţie, să ne punem câteva întrebări asupra conceptului de prietenie, dar şi să comparăm atitudinea rece şi calculată a oamenilor raţionali în contrast cu candoarea oamenilor simpli. Cum în opinia generală, inteligenţa analitică este mai importantă decât cea emoţională, unii indivizi aleg să se comporte cu aroganţă şi superioritate faţă de cei mai puţin dotaţi intelectual. O situaţie ce va continua să fie prezentă în fundal pe tot parcursul filmului.
Cu o persistenţă sfâşietoare, bărbatul participă la diferite cursuri de noapte şi face tururi ghidate ale oraşului în încercarea de a se integra în grupul celor de la brutărie, de a fi "deştept ca amicii săi". Asemenea unui copil, el caută alinare şi dragoste, o familie şi prieteni, o lume căreia să-i aparţină.
Blocajele mentale ale protagonistului la maturitate sunt cauzate, printre altele, de unele traume din copilărie. Într-un moment în care profesoara lui, Alice Kinian (Claire Bloom), îl întreabă despre momentele petrecute alături de mamă sa, el şi-o aminteşte stând pe marginea patului, lângă el, mângâindu-l. Ulterior, îşi dă seama că amintirea sa era falsă, femeia fiind de fapt o îngrijitoare dintr-un orfelinat. Ne este subliniată, astfel, importanţa înţelegerii şi rezolvării conflictelor interioare pentru a le depăşi.
Operaţia experimentală de creştere a IQ-ului planificată de doctorii Nemur (Leon Janney) şi Strauss (Lilia Skala) reuşeşte. Întâi pentru Algernon, apoi pentru Charly. Algernon devine un şoarece mai inteligent decât toţi cei asemenea lui, însă acest lucru nu îl face să nu mai fie ceea ce este: un cobai pe care s-au efectuat teste. În acelaşi fel, după intervenţia chirurgicală, IQ-ul lui Charly începe să crească semnificativ, astfel că acesta, într-o maturizare accelerată, trebuie să recupereze 20 de ani în doar câteva luni. Observăm aici o altă temă profundă (şi destul de rar abordată): experimentele pe oameni / joaca de-a Dumnezeu. Cursul naturii nu ar trebui schimbat niciodată. Chiar dacă experimentul ar fi pe deplin reuşit din punct de vedere al raţiunii, tot ar mai exista ceva ce doctorul nu ar fi înţeles: sufletul.
Profesoara lui Charly este preocupată de el, însă nu înţelege pe deplin problemele cu care acesta se confruntă, probleme care devin din ce în ce mai grave şi mai serioase atunci când depăşeşte pragul IQ-ului normal şi trece în categoria geniilor. Odată cu acest pas, totul în jurul său se schimbă, inclusiv decorul camerei sale. Singura chestiune rămasă în urmă, cvasi-neschimbată, este dezvoltarea sa emoţională.
Una dintre cele mai emoţionante scene este cea în care Charly, devenit în doar câteva săptămâni unul dintre cei mai inteligenţi oameni din lume (şi văzând că Algernon şi-a găsit sfârşitul), spune că toată ştiinţa nu valorează doi bani fără sentimentele omeneşti. Iar el continuă să fie privit ca un cobai de către oamenii de ştiinţă / intelectuali.
Bărbatul se află în permanenţă într-o lume a sa în care nimeni nu poate pătrunde cu adevărat, nici când este "întârziat mintal", nici când devine geniu. În acest univers rămâne mereu singur. Atunci când îşi dă seama că inteligenţa lui e temporară şi că regresul e iminent, începe să judece într-o manieră obiectivă felul în care trebuie să se predea reîntoarcerii la ceea ce a fost înainte.
O altă scenă cu o încărcătură profundă este cea dintr-un restaurant, când un băiat (care îi aminteşte protagonistului de vechiul său eu) scapă pe jos nişte pahare şi le sparge. Charly zâmbeşte şi se distanţează de intelectualii pe care îi dispreţuieşte pe măsură ce îi depăşeşte în intelect, considerându-i mai întâi drept impostori şi, mai apoi, concluzionând cu tristeţe că studiile lor sunt, de cele mi multe ori, construite pe iluzii. La fel ca studiul doctorilor Nemur şi Strauss.
Noi suntem, uneori, oameni fără scrupule. Uităm de cel care nu are capacitatea de a înţelege, care se străduieşte să afişeze un zâmbet sincer la o gluma pe care nu o pricepe (iar asta doar pentru ca persecutorii săi, pe care îi crede prieteni, să îl placă). Este şocantă diferenţa care reiese din felul în care se văd cele două lumi şi câtă lipsă de empatie şi de emoţie poate fi regăsită de partea celor dotaţi cu un IQ mare (care nu le foloseşte decât pentru a-şi compune mai acid glumele).
Unica problemă a filmului pare a fi faptul că regizorul Ralph Nelson a ales să ignore elementele filosofice ale poveştii, axându-se mai mult pe detalii ştiinţifice. Întregul limbaj, puţin prea detaliat pe alocuri, poate părea irelevant pentru cei ce nu sunt de specialitate, şi poate distrage atenţia de la tema principală a filmului. Ceea ce ne implică cu adevărat este omul, nu experimentul, Charly. Poate că filmul ar fi fost mai bun dacă s-ar fi păstrat doar la nivel uman, escamotând aproape total latura ştiinţifică. Ar fi fost interesant dacă s-ar fi explorat mai în profunzime motivele acestei aventuri complicate din punct de vedere psihologic şi poate chiar filozofic.(De pildă: Ce e prietenia? O mai putem regăsi în lumea superficială de astăzi? Ne înconjurăm de oameni doar pentru a nu simţi singurătatea? E vreunul dintre noi atât de inteligent pe cât se crede?)
Filmul rămâne însă captivant, iar din punct de vedere istoric este un exemplu al materialului liberal care a fost cândva considerat îndrăzneţ, în anii 1960. Printre premiile câştigate de acest film se numără Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, Premiul National Board of Review pentru cel mai bun actor, ambele acordate lui Cliff Robertson, dar şi Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu acordat lui Stirling Silliphant.
Filmul Charly este (şi) o lecţie despre puterea de a privi în oglindă singurătatea. Ce câştigă, în fond, omul care înţelege ceea ce minţile strălucite ale omenirii nu vor să vadă? Şi ce ia cu el, după o călătorie de câteva luni în universul "celor deştepţi" în afară de răceala şi lipsa de empatie a celor mai mulţi dintre ei, alături de un set de concluzii pe care ajunge într-un final să le uite?
Ce ciudat este faptul că nişte oameni cu sentimente oneste şi sensibilitate, care nu s-ar lua niciodată de un om născut fără mâini, picioare sau ochi, nu se dau înapoi de la maltratarea unui om slab de minte. M-am înfuriat amintindu-mi că nu demult şi eu am jucat prosteşte rolul de clovn. Şi aproape că uitasem. - Charly Gordon.