Steaua / mai 2003
Ultima premieră a Naţionalului bucureştean cu O noapte furtunoasă, în regia lui Felix Alexa, e cel puţin dezamăgitoare. Deşi începe promiţător. O scenografie esenţializată întîmpină spectatorii: scena sălii Liviu Rebreanu, aproape goală, doar cu un balansoar suspendînd în centru, e închisă în spate de un paravan care, în întuneric, reflectă sala, publicul oglindindu-se în el. Ceea ce putea fi un efect interesant, chiar dacă nu inedit, e imediat stricat de prima găselniţă regizorală: intră Jupîn Dumitrache şi Ipistatul, se uită lung la oglindă şi primul îşi rosteşte replica: "Iaca, nişte papugii..." etc. Sala rîde.

Sub acest semn al invenţiei facile şi al poantei imediate stă tot spectacolul. Exemple sînt destule, de la ruperea unei fraze care începe cu "Gîndeşti că" şi punerea semnului de întrebare imediat după "gândeşti", pînă la suflatul nasului sacadat, pe tactul muzicii. Şi sala, din păcate, rîde.

Ceea ce derutează cel mai mult la concepţia regizorală este impresia de lectură superficială, la prima mînă, de amalgam, absenţa unei idei organizatoare. Nu e deloc clar ce a vrut să spună Felix Alexa în acest spectacol. Ca şi la alte producţii ale sale, nu se poate distinge o idee în jurul căreia să se fi coagulat demersul regizoral. Nu se poate spune că Felix Alexa alege un text pentru că vrea, prin el, să exprime ceva, un crez artistic al său. De ce o fi ales acum Noaptea furtunoasă?

Chiar dacă, luate individual, personajele ar putea fi viabile, puse laolaltă ele distonează supărător şi par a nu reuşi să intre în relaţie. Rămân în zone stilistice diferite, ignorîndu-se cu superbie. Am impresia că regizorul a lăsat fiecare actor să facă ce ştie mai bine, potenţînd eventual maniera fiecăruia (lucru evident mai ales la Mircea Rusu şi Dan Puric). Mircea Rusu, de exemplu, face un Jupîn Dumitrache cazon, caricatural (prin frazare, intonaţie, mişcare), schematic în totul, şarjînd permanent, dar îngroşînd parcă prea mult tuşele. Aş zice că nu e mult diferit, pe alocuri, de proaspătul Verşinin pe care îl joacă în Trei surori. Oricum, propunerea acestui personaj caricatură poate fi discutată.

Dar ce te faci cu Veta Irinei Movilă care parcă descinde din Ibsen sau Strindberg? Intră în scenă ca posedată, tremurînd toată, aruncă motoceii de lînă ca în transă, apoi, la finalul scenei cu Chiriac, ia poze de vampă-femeie fatală. Ce legătură are un asemenea joc cu cel al lui Mircea Rusu (şi, în general, cu Caragiale)? În schimb, în Chiriac, Mihai Călin, cel mai firesc dintre actori, joacă discret şi cu bun gust un realism ca la carte. Cred că el se apropie cel mai mult de spiritul piesei. Tot în cheie realistă construieşte, foarte bine, Ileana Olteanu o Ziţa temperamentală şi plină de aplomb; arată, în plus, o dicţie şi o stăpînire a vocii de invidiat. Relaţia cu Veta e, însă, compromisă.

Dan Puric îşi face, în Rică Venturiano, obişnuita compoziţie, la fel de bun cum îl ştim. Ceea ce aduce nou interpretarea lui Puric - sugestiile vin, probabil, şi de la regizor -, este nuanţa de agresivitate de neam prost (vine pregătit cu pijama, periuţă de dinţi) pe care o adaugă caracteristicilor ştiute ale personajului. Dar de ce a fost distribuită Rodica Ionescu în travesti în rolul lui Spiridon? Nu se vede nici o sugestie, nici o intenţie. În afara travestiului propriu-zis, nu se înţelege nimic, rămâne un joc gratuit. Şters, prezent numai prin statura impunătoare Orodel Olaru în Nae Ipistatul.

Un spectacolul amestecat, în care există şi imagini frumoase (paravanul devine transparent cînd e luminat şi prin spatele lui trec Jupîn Dumitrache şi Ipistatul în rond, tot acolo are loc goana după Rică Venturiano), şi interpretări actoriceşti de reţinut, dar şi opţiuni regizorale contradictorii, momente de răsfăţ narcisist (ce rost are finalul cîntat-dansat în economia montării?) şi, mai ales, o evidentă neînţelegere a lui Caragiale. Străinii îl consideră, de multe ori, pe Caragiale un fel de Labiche, un autor de farse. Cam aşa pare să-l fi înţeles şi Felix Alexa. În plus, multe, prea multe ţipete. Îmi tot venea în minte Octavian Cotescu cu ştiinţa lui de a răcni înfundat, aproape în şoaptă. E prea multă agresivitate gratuită şi de suprafaţă în spectacolul acesta.

Pentru spectatori, o seară ratată. Pentru Naţionalul bucureştean, o Noapte ratată de un regizor supralicitat care ar trebui, cu luciditate, redimensionat.

Fişa tehnică:

Regia: Felix Alexa
Cu: Mircea Rusu, Orodel Olaru, Mihai Călin, Rodica Ionescu, Ileana Olteanu, Irina Movilă, Dan Puric.

1 comentariu

  • exact acelasi lucru....
    clara, 22.04.2010, 20:59

    ...poate fi spus si despre spectacolul "Sinucigasul", in regia aceluiasi Felix Alexa. Am ramas surprinsa de cit de multe observatii ale autorului articolului se pot aplica la fel de bine si celuilalt spectacol. Gag, usurinta,racnete, pe alocuri corectitudine actoriceasca, dar prin atitea alte locuri ... o lipsa de orice poate sa insemne problematizare a actului teatral. Doar masca (scoasa in culise la inchidere), iar in ceea ce priveste viziunea unui regizor... lipseste cu desavirsire. E doar cel care spune: "hai sa invatam aceste replici, si sa intram pe usa aceea". O ingrijoratoare, indiferenta neprezenta.
    Plus suite de gaguri si gesturi si tipete. Pentru ce? pentru niste amarite senzatii cu care spectatorii, distrati, vor spune ca "s-au ris".


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus