Filmul dedicat de Rosellini fiului său Romano (mort prematur, în 1946, din cauza complicaţiilor unei apendicite) prezintă Berlinul, din care doar o jumătate mai există, prin ochii lui Edmund, un băiat de 12 ani. Prins între concepţile naţional-socialiste ale unui profesor care se ocupă cu vînzări pe piaţa neagră, şi propria familie aflată în suferinţă, Edmund cutreieră oraşul în căutarea a diverse modalităţi prin care şi-ar putea ajuta familia. Este nevoit să procedeze astfel, deoarece tatăl său este grav bolnav, iar fratele său mai mare, fost soldat, refuză să se înregistreze, de frică să nu fie închis de Aliaţi. Rossellini a spus ulterior că filmul său nu îşi propune nici să condamne, nici să apere poporul german, ci, mai degrabă, intenţionează să redea "un portret obiectiv şi credincios" al acestuia. Într-adevăr, Deutschland im Jahre Null surprinde societatea post-hitleristă cu toate elementele sale caracteristice: soldaţi care se ascund de frica Aliaţilor, copiii jucîndu-se în ruinele Berlinului, pînă nu de mult capitala glorioasă a "imperiului de 1.000 de ani" sau difuze cuvîntări ale Führer-ului rămase în memoria germanilor. Merită, în opinia mea, să stăruim, măcar pentru puţin, asupra următoarei secvenţe. Edmund, pentru a face rost de nişte bani şi îndemnat fiind de fostul său profesor, Herr Henning, vinde un vinil cu un discurs a lui Hitler unor ofiţeri americani. Rossellini sintetizează în această scurtă secvenţă, marea mărturie a filmului: o Germanie zdrobită din interior, care va mai trăi mult timp cu vocea lui Hitler încă răsunînd, atît în mentalul colectiv, cât şi prin mărturia concretă, dureroasă a clădirilor ruinate.
Cei care, cunoscând limba gemană, înţeleg cele cîteva cuvinte ale lui Hitler sunt deopotrivă condamnaţi, dar şi privilegiaţi. Condamnaţi să asculte absurdităţile pe care, pînă în ceasul al 12-lea, Führer-ul le propaga asupra unui popor îngenuncheat, înşelat, ajuns la capătul puterilor. Sunt aceleaşi absurdităţi pe care poporul german le asculta, clipă de clipă, de mai bine de 12 ani. Dar şi privilegiaţi deoarece realizeaz, că este vorba de una dintre ultimele sforţări propagandiste ale lui Hitler. Mai mult, secvenţa amintită evidenţiază cît de bine a gîndit regizorul integrarea discursului lui Hitler, făcînd experienţa filmului considerabil mai cuprinzătoare. În timp ce spectatorul ascultă frînturi din funebra cuvîntare, Rossellini mută camera pe coridoarele imense ale Reichstag-ului, acolo unde, nedumeriţi, îl aşteaptă un copil şi bunicul său. Mai apoi, ei părăsesc grăbiţi cadrul, parcă vrînd să se îndepărteze de vocea stranie a lui Hitler.
Sunt numeroase alte momente în filmul lui Rossellini care atestă cît de îndelungată va fi agonia doctrinei hitleriste. Este relevantă, în acest sens, secvenţa în care un muncitor se plînge de condiţile precare de muncă; el, care a fost odată un mîndru naţional-socialist, este astăzi doar un nazist. Cred că replica acestuia vorbeşte de la sine, dezvăluind consecinţele seducţiei lui Hitler şi a încrederii germanilor în ideologia sa. Tot în acest sens amintesc secvenţa în care fostul profesor Henning îl întreabă cu un surîs viclean pe Edmund, ce principii sunt predate copiilor în noile şcoli, menţionâdu-le explicit pe cele la care se referă. Edmund, însă, nici măcar nu are posibilitatea de a merge la scoală; el a renunţat la ea în încercarea de a obţine un loc de muncă.
Cel mai complex personaj în Deutschland im Jahre Null nu este însă Edmund, ci profesorul Henning. Prin substituirea valorilor unanim acceptate de societate (bunătate, dreptate, dragoste, empatie) cu predarea conceptelor naţional-socialiste, profesorul se preschimbă din pedagog în ideolog. Secvenţa în care Henning îl atenţionează pe Edmund că cei slabi trebuie să moară pentru ca cei puternici să poată supravieţui confirmă indiscutabil rolul acestui profesor, sau, mai exact, acestui tip de profesor în procesul îndoctrinării poporului german. De asemenea, gesturile şi gîndurile sale relevă inclinaţia naţional-socialiştilor spre tineri şi copii. Aceştia din urmă sunt vulnerabili în faţa orcărei influenţe, ceea ce face ca Hitlerjugend-ul să fie o unealtă decisivă în perpetuarea istoriei naţional-socialiste. Altfel nu pot înţelege cum Goebbels arde în 1933 cărţi fundamentale ale culturii germane, în faţa unei mulţimi de tineri sau, de ce, la sfîrşitul războiului au murit fără sens atîţia dintre ei.
Edmund, influenţat de Henning, îşi ucide tătăl neputincios, iar în final, se va sinucide. Sugerează, oare Rosselini prin moartea lui Edmund, necesitatea suprimării doctrinei naţional-socialiste din sufletul tuturor germanilor, pentru ca ei să poată începe de la zero?
Apropiindu-mă de final, trebuie să menţionez ceea ce admir cel mai mult la Deutschland im Jahre null. Indiferent de perspectiva pe care o alege Rossellini, el reuşeşte să surprindă starea tuturor membrilor societăţii. Mai exact, el dezvăluie neputinţa oamenilor de a prinde măcar o mică bucată din carnea calului mort în mijlocul unei străzi, graba unor femei de a aduna cîţiva cărbuni căzuţi din camionul care îi transportă, înstrăinarea copiilor de valorile mai sus amintite sau nevoia tinerelor fete de a ieşi în fiecare seară pentru a face rost de cîteva ţigări de la ofiţerii străini, ca mai apoi să le poată schimba pe alimente sau utilităţi. Contrar tehnicilor specific hollywoodiene, montajul neorealist (dezvoltat de Eraldo da Roma) nu se realizează în funcţie de acţiunile protagonistului. Chiar şi după ce acesta nu mai apare în imagine, camera continuă să înregistreze pentru cîteva momente, adăugând detalii incontestabil semnificative. Prin urmare, personajul neorealist nu este unic sau exemplar; el reprezintă, de fapt, o parte a unui întreg devastat, a unui peisaj dezolant. Iată ce înţeleg prin ceea ce numeam, la început, estetica aerisită, apropiată de cea a documentarului, a filmelor neorealiste.
În aceste zile, care stau tot mai mult sub semnul instabilităţii sociale şi politice, Deutschland im Jahre null ne aminteşte că umanitatea a trecut prin momente mult mai grele decît cele pe care le trăim. Astfel, vizionarea filmului mi se pare chiar mai binevenită, căci ne-ar putea revigora speranţa că vor urma zile mai bune, mai liniştite curând.
Filmul poate fi vizionat integral în varianta restaurată pe platformele MUBI şi YouTube.