Gambitul damei / The Queen's Gambit - miniserie disponibilă pe Netflix care se află în topul preferinţelor telespectatorilor din peste 60 de ţări şi are toate şansele să devină cea mai bună producţie de televiziune a anului 2020. Numai pe site-ul prestigioasei reviste americane The New Yorker am numărat în ultimele zile 4 cronici care îi erau dedicate.
De la lansarea sa din octombrie 2020, The Queen's Gambit a fost urmărit pînă în prezent de 62 de milioane de abonaţi. Efectele s-au văzut în creşterea cu 250% a cererii pentru seturile de şah pe ebay şi de 5 ori a jucătorilor nou înscrişi pe site-ul chess.com. Căutările pe google cu întrebarea "Cum se joacă şah?" au atins un maximum istoric al ultimilor 9 ani, iar după 37 de ani de la lansare, romanul lui Walter Tevis care a stat la baza ecranizării a devenit acum bestseller New York Times. Şi toate astea graţie unui serial care este despre şah, dar nu pune accentul numai pe şah.
Cei care practică acest joc al minţii cu siguranţă au fost atenţi la detaliile tehnice din film (care nu-s puţine, căci producătorii au fost consiliaţi de Bruce Pandolfini, considerat cel mai experimentat profesor de şah din America, şi de binecunoscutul Garry Kasparov). Dar ce a făcut din acest serial un adevărat fenomen este că la The Queen's Gambit te uiţi cu sufletul la gură chiar dacă habar n-ai ce e aia o rocadă sau o deschidere; chiar dacă nu pricepi strategii de joc şi nu ştii nici măcar regulile după care înaintează piesele pe tablă. Exprimarea "nebun la c4" poate fi pentru unii telespectatori - printre care mă număr şi eu - la fel de ermetică ca astrofizica, însă cu toate astea serialul te prinde şi îţi place conotaţia războinică pe care o are "apărarea siciliană"; pînă la urmă am înţeles că nu e vreo bătălie omisă în cărţile de istorie, ci este tot un tip de deschidere a partidelor de şah, la fel ca "gambitul damei".
Poate că nu am rămas după acest serial cu dorinţa concretă de a învăţa să joc şah, dar măcar o regulă-două tot am priceput pînă la urmă. Bunăoară că jucătorul cu piesele albe deschide întotdeauna partida, că regina este cea mai puternică piesă de pe tablă şi că regele este cel mai important. Cine pierde regele, pierde jocul. Am mai înţeles şi că o partidă se poate încheia în mai multe feluri: prin şah-mat, cu o remiză (şi ce şansă ca un mare campion să îţi acorde o remiză!), prin cedarea unuia dintre jucători (care poate face gestul simbolic de a-şi culca propriul rege pe tablă, ca semn că îşi recunoaşte înfrîngerea) sau prin consumarea timpului de gîndire (situaţie care însă nu apare efectiv în serial). Bineînţeles că nu am înţeles cum se cîştigă concret o partidă, ce mutări trebuie să faci sau ce strategii de joc trebuie să adopţi. Evident că scopul serialului nu este să popularizeze jocul de şah, ci să te facă să priveşti cu încîntare pe parcursul a 7 ore felul în care un actor intră perfect în pielea personajului său.
Actriţa Anya Taylor-Joy, de numai 24 de ani, este senzaţia absolută în The Queen's Gambit. Are un chip magnetizant; fără a fi neapărat frumoasă, are o figură foarte interesantă şi nişte ochi imenşi. Poate că pentru femei ca ea s-a inventat expresia je ne sais quoi. Nu e neapărat genul irezistibil, dar cu siguranţă îl are pe vino-ncoa'. Felul în care îşi mişcă colţurile buzelor, în care îşi ţine capul, bărbia sau ceafa în palme în timp ce îşi străpunge adversarul cu privirea sînt cu adevărat fascinante.
Apoi mai e remarcabil felul studiat şi aproape senzual în care cu degetele ei lungi şi subţiri atinge, mută sau ia de pe tablă piesele de şah. Despre ţinutele ei vestimentare s-ar putea vorbi mult şi bine, căci sînt atît de bine alese şi ea le poartă cu atîta graţie că poate rivaliza cu orice colecţie de haute couture. Dacă în The Queen's Gambit eşti atent doar la rochii, eşarfe sau taioare poţi spune liniştit că te uiţi la un serial despre modă şi stil (stil inclusiv în amenajările interioare, nu doar în privinţa hainelor). Există un cadru în serial în care Anya Taylor-Joy, îmbrăcată impecabil, se opreşte şi se uită în vitrina unui magazin de lux din New York. Nu m-am putut împiedica să nu mă gîndesc la Audrey Hepburn, în faţă la Tiffany. Cu diferenţa că personajul jucat de Audrey nu era preocupată de jocul de şah.
În The Queen's Gambit, Anya Taylor-Joy o interpretează pe Elisabeth Harmon, din Lexington, Kentucky. O fetiţă care rămîne orfană la vîrsta de 9 ani şi învaţă să joace şah de la un îngrijitor de la orfelinat. El îi desluşeşte primele taine ale jocului şi îi descoperă talentul uluitor. Tot el îi va da şi cei cinci dolari de care are nevoie ca să ajungă la primul concurs din viaţa ei. Urmează alte şi alte competiţii, devine campioană naţională, uimeşte întreaga planetă, joacă cu cei buni jucători din lume şi ajunge să cîştige partide în faţa celor mai bine cotaţi şahişti, cei din Uniunea Sovietică.
Sîntem în a doua jumătate a anilor '60, era ceva ieşit din comun ca o fată să joace atît de bine şah şi toată lumea este de acord că Beth Harmon este un geniu. Îşi spulbera adversarii cu o precizie criminală. Dar era o jucătoare intuitivă, încăpăţînată şi impulsivă, studia mult strategiile jocului de şah, însă atunci cînd se enerva putea pierde pentru că nu se mai concentra. În plus, mai avea şi alte păcate: era dependentă de tranchilizante şi de alcool. Îşi imagina viaţa ca pe o tablă cu 64 de pătrate albe şi negre, şahul era singura ei raţiune de a fi: îi dădea senzaţia că deţine controlul şi că, prin şah, lumea devine mai predictibilă. O obsedată care voia să atingă perfecţiunea în şah. Şi totuşi un om, deci imperfectă.
Sînt multe nume de şahişti mari pomenite în film. Însă cel al lui Paul Morphy revine cel mai adesea şi a fost modelul care a inspirat parţial personajul ficţional Beth Harmon. Morphy se baza pe atac, îşi nimicea fulgerător adversarii şi a fost supranumit "mîndria şi tristeţea şahului". A abandonat partidele la 22 de ani şi a suferit de paranoia. Beth primeşte o carte despre el şi îl întreabă pe cel care i-o dăruieşte: Crezi că voi ajunge ca el? Eşti deja el, i se răspunde. O jucătoare care nici măcar nu avea nevoie să aibă tabla de şah în faţă ca să cîştige o partidă. O vedea cu ochii minţii.
Dincolo de tema centrală din The Queen's Gambit - şahul, sînt multe subiecte care constituie miezul serialului: copilul-minune care îşi depăşeşte condiţia şi îşi atinge visul; alcoolismul şi dependenţa de droguri; diferenţele ideologice şi economice între Est şi Vest; feminismul; rasismul şi orientările sexuale; prietenia şi dragostea. În abordarea multora dintre aceste fire narative, dacă le cauţi cu orice preţ, poţi detecta cîteva clişee. Mi-a plăcut însă că ele nu sînt deranjante şi nu strică impresia generală pe care ţi-o lasă serialul.
Mi-a mai plăcut maniera în care sînt readuşi pe ecran anii '60 şi că aproape toate celelalte personaje cu care interacţionează Beth Harmon şi care contribuie la devenirea ei umană, sportivă şi sentimentală sînt foarte bine construite. Mister Shaibel, îngrijitorul de la orfelinat care intuieşte furia nestăpînită care o poate duce departe, dar o poate şi distruge. Alma Wheatley, mama adoptivă care o învaţă cum să se îmbrace şi îi repetă mereu că trebuie să trăiască cu intensitate pentru că şahul nu e totul în viaţă. Mama naturală care îi apare mereu în memorie şi îi spune că numai oamenii puternici au curajul să fie singuri. Benny Watts, Harry Beltik şi Townes, iubiţii şahişti care o învaţă nu doar cum să ajungă o jucătoare mai cerebrală, ci şi cum să îşi gestioneze relaţiile amoroase. Jolene, fata de la orfelinat de la care află cît de valoros e un prieten adevărat. Vasili Borgov, campionul rus de care îi este cel mai frică, dar care o suprinde cînd îşi declară cu fair-play admiraţia pentru talentul ei. Cu toţii contribuie la complexitatea personajului Beth Harmon.
Dacă ar fi fost prezentată doar această perspectivă, a unei jucătoare geniale de şah, serialul ar fi fost probabil destul de insipid. Sau plictisitor pentru cei care nu au sacrificat niciodată un pion pentru a-şi construi un avantaj în atac. Există însă multe nuanţe care îl colorează şi te fac să îi admiri calităţile.
Una dintre cele mai frumoase imagini din film şi care revine ca un leitmotiv vizual suprinde momentul în care Beth fixează cu privirea tavanul încăperii unde se află. Acesta se colorează în alb şi negru transformîndu-se într-o tablă de şah. Piesele atîrnă din tavan ca nişte stalactite şi încep să se mişte în această partidă imaginară. E genul acela de imagine care spune mai mult decît o mie de cuvinte.
Şahul nu este doar competitiv, zice la un moment dat Beth Harmon. El poate fi şi frumos. În The Queen's Gambit, şahul chiar este frumos.