Mutat de la noi dezvoltă monologul omonim scris de regizor pe tema migraţiei, care prezintă povestea lui Mbaye - un senegalez ce se îmbarcă pe una dintre zecile de ambarcaţiuni cu emigranţi clandestini care se scufundă anual în apele tumultoase ale mărilor şi oceanelor, într-o încercare disperată de a ajunge în Europa -, potenţându-l la maxim cu ajutorul unei introduceri din Brutalism de Achille Mbembe şi a unei secvenţe din interviul O doamnă din Comloşu Mic, realizat de Alexandru Drăgan în cadrul aceluiaşi proiect, Cămine în Mişcare. Astfel, scurtmetrajul devine un hibrid între film şi teatru, între realitate şi creaţie, între documentar şi film de ficţiune. Patru continente. Trei componente. Două voci fără chip, una caldă şi liniştitoare, alta rece şi degajată. O singură temă: tragica perspectivă a celor siliţi să aleagă fuga, fără o garanţie că vor ajunge la destinaţie.
Cu ajutorul unei distribuţii diversificate etnic - din care fac parte Shama Leah, Claudiu Fălămaş, Dana Taloş, Nyombi Abdul, Betty Nalule, Namukwaya Ester -, cu origini în Europa, Asia, Africa şi America de Sud, povestea lui Mbaye este întregită într-un mod neconvenţional. Interviul cu Shama, cea mai nouă membră a trupei BIS, care se întâmplă să fie chiar o emigrantă plecată din Uganda şi stabilită într-o ţară din Europa despre care nu ştia că există (aşa cum ne mărturiseşte chicotind când enumeră ţările de la Campionatul Mondial de Fotbal), ne imersează cu o veselie şi o degajare aproape obiectivă, doar prin cuvinte, într-o lume brutală, neiertătoare, în care ceaiul este reprezentat de o ceaşcă de apă fiartă cu jumătate de linguriţă de zahăr, iar drumul până la apă este un parcurs istovitor de două ore prin deşertul dogoritor până la cea mai apropiată fântână. O lume masacrată de război, în care copiii se joacă dezbrăcaţi printre ruine şi fac îngeraşi de "zăpadă" în noroi, întrebându-se de ce nu ar putea traversa şi ei continentul cu uşurinţa vrăbiilor galbene de Sudan, iar cei din comunitate văd în "ţara" Europa o Grădină a Edenului, o utopie a forţei de muncă care îi determină să cadă pradă "sindromului fugii", pentru care putea ar plăti cu viaţa. Aceste imagini sunt dublate de vocea calmă a Aneei Axentea - pe care o asociez în acest film zeiţei Oshun, protectoare a râurilor în Africa de Vest şi America Latină - care evocă motivul recurent al apei, prezent în fiecare discurs al ei cu un mic avertisment: "Apa e bună, dar apa e rea. Apa e moarte." Un pahar de apă de la robinet pe care noi avem şansa să îl bem cu atâta nepăsare în Europa, îşi are echivalentul pe continentul african în patru ore de mers pe jos sub supravegherea atentă a soarelui arzător şi în ispită de a consuma apa înainte de a o fierbe, tentaţie care poate fi pedepsită cu febră tifoidă. Din acest motiv, scena cu Shama bând un pahar de apă de la robinetul din Grădina BIS este o declaraţie, pe cât de banală am considera-o în mod obişnuit, pe atât de puternică în acest context.
Cu excepţia înregistrărilor din Africa, cadrele sunt preponderent statice, aproape încremenite, alcătuite din gros-planuri, prim-planuri sau planuri generale, iar decorul este aproape inexistent, dar sugestiv când este cazul, asemeni fundalului pictat cu palme de diferite mărimi şi culori, care îndeamnă la unitate. Cele două capre desenate cu cretă pe panoul de lemn din spatele actorului Claudiu Fălămaş, precum şi menţiunea babei satului pe care personajul lui o vede în coşmarurile pricinuite de boală, leagă povestea lui Mbaye de cea a Niculinei Pârvu, o doamnă în vârstă născută în Comloşu Mic, a cărei familie de bulgari a fost, de asemenea, forţată să îşi mute căminul. Din naraţiunea ei înfiorătoare, petrecută la jumătatea secolului trecut în judeţul Timiş, extragem similitudini nebănuite cu practicile africane de salvare a unui copil bolnav de la moarte, cunoscute şi sub numele de voodoo. Deşi variat în genuri, etaalo pare să fie unul dintre cele mai înspăimântătoare tipuri de voodoo, conform unei femei din comunitate care a văzut cu ochii ei efectele mistice ale acestui ritual. Probabil de aceea aceste magii negre devin fricile specifice ale colectivului african, alături de frica de guverne totalitare şi pierdere a libertăţii de exprimare, pentru cei din America Latină, dar şi de cea de şerpi, pentru popoarele de pe continentul asiatic. În urma acestor discuţii întunecate, Dana Taloş şi Claudiu Fălămaş detensionează atmosfera, cântând la didgeridoo, un instrument asociat iniţial cu indigenii din Australia de Nord, dar răspândit ulterior pe restul globului, accentuând astfel şi mai mult aspectul multicultural al filmului.
Toate aceste interviuri, scurte momente muzicale, fragmente de ştiri şi intervenţii sunt elemente presărate în tandem cu monologul interior al lui Mbaye, inspirat de cel mai dramatic naufragiu de anul acesta, în care nu mai puţin de 140 de africani cu speranţă pentru o viaţă mai bună pentru ei şi familiile lor s-au înecat în apropierea coastei senegaleze. Protagonistul rememorează cele mai frumoase şi cele mai groaznice momente din viaţa sa şi persoanele care i-au influenţat personalitatea, înainte ca "o flamă enormă şi roşie" să facă aproape imperceptibil tranziţia de la "soarele enorm şi roşu care intră în lacul Redba" la realitatea tragediei sale şi înainte ca apa să îl înghită complet, lăsând în urmă o văduvă cu patru copii şi o mamă îndurerată.
Astfel, Bogdan Sărătean reuşeşte să contureze în Mutat de la noi, prin decoruri simple, cuvinte şi poveşti - în lipsa imaginilor şocante ale unui blockbuster hollywoodian - o tragedie adevărată, desăvârşită şi relevantă a comunităţilor de culoare, care a început cu mult înaintea anului 2020 şi va continua mult timp după ce majoritatea suferindă, care se simte acasă ca într-o "celulă" din cauza distanţării sociale, îşi va fi reluat viaţa obişnuită.