Filmul acesta fenomenal al lui Barry Levinson este nu o radiografie, ci un RMN al sistemului frumos pomădat al alegerilor prezidenţiale americane - în fond, unul al ipocriziei şi cinismului prin care politica, mass-media şi industria showbiz-ului îşi dau mână cu mână, ca să rezulte America Great, First... etc. El pare chiar ecranizat după niscai vedenii ale lui Nostradamus altoit cu Mama Omida şi alţi futurologi de largă recunoaştere internaţională. De unde această trăznaie? Păi, din însăşi succesiunea faptelor; cele prin care viaţa chiar că-şi permite să bată filmul...
Cronologic: în 1993, apare romanul conspiraţionist-satiric American Hero, scris de Larry Beinhart. Teza de bază era "Hollywood + Casa Albă = LOVE". Adică realegerea lui George H.W. Bush s-ar fi datorat implicării unor scenarişti din industria cinematografică, făcătorii unei imagini favorabile / manipulatoare, pe tema falsei recuperări a unui soldat american pierdut pe front în semi-victoriosul război din Golf.
Ecranizarea acestui roman se petrece fix în 1997 - cu aproape un an înainte de izbucnirea "scandalului Lewinski", în care preşedintele Bill Clinton era să-şi rupă gâtul pentru o afacere sexuală petrecută în biroul oval, cu o jună stagiară din aparatul administrativ al Casei Albe. În paranteză fie spus, chiar stau şi mă întreb dacă saxofonistul Bill şi flautista Monica vor fi avut informaţii sau măcar bănuieli despre ce produs cinematografic îi pândea după uşă. În sfârşit...[i]
Cam de aici porneşte povestea versiunii cinematografice numită Wag the Dog. (Traducerea ar fi De ce dă câinele din coadă dar, în româneşte, spiritul ei se regăseşte în zicala De ce n-are ursul coadă?). Cu câteva zile înainte de alegeri, Preşedintele Americii este dat de gol privind legătura nelegiuită cu o duduie nurlie de acolo, "de la serviciu". Situaţia pare disperată, dar... America e ţara tuturor posibilităţilor. Truckerul de serviciu (un de Niro perfect în rolul individului uns cu toate alifiile şi gata de orice pentru "îndeplinirea planului") apelează la un mincinos şi mai priceput ca el - producătorul hollywoodian Stanley Motss, întruchipat magistral de Dustin Hoffman). Cei doi pun la cale o campanie de dezinformare şi fezandare a publicului, în care imaginaţia malefică se îngemănează cu tehnicile cele mai perverse ale subliminalului. Ca la carte, se scot din imaginaţia bolnavă a cineastului de 2 bani nişte terorişti albanezi... care ameninţă America. Întrebări - chipurile justificate - puse teleghidat de jurnalişti "oneşti şi imparţiali", imagini fabricate prin filmări speciale (trucaje) pe platoul unui studio unde figuranta specializată în reclame cosmetice devine o refugiată demnă de căinat în gura mare, alergând printre ruinele virtuale. Până şi recuzita acesteia este controlată în detaliu - pisica purtată în braţe este chiar alegerea Preşedintelui ce se vrea reales - totul inducând indignarea şi revolta maselor largi, televizuale. Dar... ghinion: un prăpădit de agent în exerciţiul funcţiunii îşi bagă nasul şi le strică, neaşteptat dar inevitabil, ghiveciul mediatic şi emoţional. Şmecherii intoxicatori ar mai avea nevoie de 3 zile de dezmăţ, însă "războiul" cu teroriştii albanezi trebuie încheiat.
Ce ne facem, fetelor? Simplu: America Great Again. Sezonul al doilea: Salvatorul! Trupele victorioase, care ne-au scăpat de terorişti, au pierdut în spatele liniilor duşmano-albaneze un viteaz soldat. Părăsit acolo, ca o gheată stricată? Nu şade frumos! Urmează suspansul recuperării şi aducerii eroice în patria mumă (că, doar, nu ciumă). I se găseşte şi un nume: Shumann, ca să bată cu shoe man... i se compune şi o baladă... toată naţia găseşte prin copaci şi pe sârmele dintre stâlpi încălţări vechi şi aşteaptă revenirea eroului nu din Irak (căci Băsescu nu a fost prins cu nici o fufă!), ci din Albania. Recuzita în 3 dimensiuni (nu 3D, aici chiar mişcă şi, de aceea, e legat cu lanţ) este un bolnav psihic, puşcăriaş... altfel băiat bun. Ăla nu pricepe - ceea ce nici nu e de nasul lui - dar, scăpat puţin din atenţie, de pe urma unui incident provocat eroic-comic-involuntar tot de el... îşi mai dă odată în petic şi sare violent şi violator peste o victimă rătăcită în cale. Pac - glonţul izbăvitor. Scapă şi femeia agresată, dar şi scenariştii de "eroul" lor. Ei, şi? Individul este sigilat într-un coşciug şi înmormântat cu onoruri militare - desigur că meritate, pentru serviciile aduse patriei. Preşedintele se realege. Motss - super-şmecherul promovat de la producător la demnitatea multilateral dezvoltată de scenarist, regizor şi president maker, exultă de fericit ce e. A dat produsul perfect - opera vieţii lui. Dar succesul îi poate înnebuni pe unii - aşa că se decide să-şi dezvăluie public bunătate de capodoperă cu care a dus de nas o întreagă Americă. Degeaba îi spune prietenul lui de blestemăţii că nu şade bine... că nu e frumos... că ar putea muri aşa, ca din întâmplare. Care întâmplare chiar se concretizează, iar vedeta intră în pământ anonimă, fără niciun fel de onor - că, de onoare, vorba bancului: nici nu poate fi vorba.
Deci, acest veritabil tsunami a apărut în 1998, cu puţin înaintea scandalului sexual al altui Preşedinte. Credeţi că s-a înghesuit multă lume să-l vadă? Nici vorbă. Audienţă şi încasări modeste. Vorba unei prietene: "Cine vine la film să se vadă cât e de prost?". Cât despre recunoaştere... da, a avut parte de multe nominalizări la Premiile Oscar, Golden Globes sau BAFTA - n-aveai cum să-l ascunzi, pur şi simplu, sub pat. Dar distincţiile primite, în final, au fost doar una - Special Jury Prize la Festivalul de la Berlin, 1998. Şi acela, deci, în Europa care a râs de s-a prăpădit de coincidenţele sexual-politico-cinematografice. Că, altfel... cine ştie?
[i] Şi, încă, Clinton a scăpat uşor din toată dăndănaia erotică şi politică. Félix Faure, fost preşedinte al Franţei, chiar a murit în cabinetul de la Élysée, în timp ce făcea exact acelaşi lucru. Şi l-au îngropat cu pompă mare... Cât despre J.F. Kennedy - gloanţele de la Dallas l-au apărat de multe ceva-uri asemănătoare.