ianuarie 2021
Scene dintr-o căsnicie
Scene dintr-o căsnicie. De Ingmar Bergman. Serial TV din 1973. Film de lungmetraj din acelaşi an. Scenariu de film transformat în piesă de teatru. Publicată în volum, la Polirom, în 2018, în traducerea lui Carmen Vioreanu.

Scene dintr-o căsnicie. Spectacol de teatru regizat de Radu Jude (consacrat ca regizor de film) la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara, cu Alina Ilea & Claudia Ieremia (Marianne) şi Ion Rizea (Johan). Scenografia: Iuliana Vîlsan. Premiera: Martie 2016.

Scene dintr-o căsnicie. Spectacol de teatru regizat de Ioan Cărmăzan (consacrat ca regizor de film) la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, cu Elena Popa (Marianne) şi Sebastian Marian (Johan). Scenografia: Inocenţiu Ieremia (fiul actriţei timişorene). Premiera: Decembrie 2020.

Un spaţiu care cade. O podea înclinată la dreapta, un tavan încă mai înclinat. Senzaţia că totul se scurge într-o laterală dincolo de care e hăul. Acesta e spaţiul pe care Inocenţiu Ieremia îl gândeşte pentru montarea de la Sfântu Gheorghe. Acesta e dormitorul în care Marianne şi Johan duc luptele cele grele care formează substanţa spectacolului.

În preambul, cei doi pozează drept un cuplu fericit după 10 ani de căsătorie-model, numa' bună de aşezat pe prima pagină a unei reviste glossy (în rolul jurnalistei, Fatma Mohamed. Într-un intermezzo, Marianne (avocată specializată în divorţuri) ascultă confesiunea doamnei Jacobi (Manuela Ciucur), care doreşte divorţul după 30 de ani de căsătorie. Într-un alt scurt şi oarecum confuz intermezzo, zărim, pe repede înainte, alte câteva chipuri feminine ce bănuim că populează imaginarul lui Johan (Anca Pitaru, Mădălina Muşat, Claudia Ardelean, Camelia Paraschiv Katai, Alexandrina Ioana Costea). Poate una dintre ele este Paula (motivul-oficial al despărţirii celor doi), poate nu.

Restul lucrurile se întâmplă / dezvăluie / distrug / plâng / lovesc / iubesc în dormitorul căzând. Acolo, o perioadă bună de timp / spectacol, el e oaia neagră. Adulterul, plecarea, renunţarea la cei doi copii îl incriminează cu asupra măsură. Discursul lui, rece, metalic, la limita cinismului (memorabilă rostirea pe ton egal, neutru a lui Sebastian Marina, parcă ar juca într-un film de Radu Jude!) relatează faptele (înşală, s-a plictisit de mariaj, s-a săturat de copii, vrea să plece, va pleca), ocolind, cu grijă, cauzele (nu din dorinţa de a le ascunde, ci din incapacitatea de a le înţelege; deci, de a le verbaliza). Reacţiile ei, calde, pasionale, la limita disperării (splendidă interpretarea Elenei Popa balansând / ezitând între nesiguranţă cumplită, timbru cerebral, ochi / braţe implorând, ochi / braţe sperând, ochi / braţe înţelegând), ocolind, cu grijă, un verdict final: despărţire / agăţare.

Lunile trec, el pleacă, el revine, lasă Stockholm-ul pentru Paris, Paris-ul pentru Stockholm, pe Marianne pentru Paula, pe Paula pentru sine. Marianne încearcă despărţirea, o pune în practică, din ce în ce mai mult, niciodată definitiv.

Revederile le sunt caruseluri emoţionale. Acum se lovesc, acum se doresc. Acum se acuză, acum se scuză. Treptat, ea îşi pierde aura de victimă absolută, el, pe aceea de rău suprem. Scorul umbrelor se mai echilibrează, meciul vinovăţiilor se joacă.

Toţi ceilalţi, de la copii până la partenerii vremelnici, sunt cantitate neglijabilă. Cei doi există doar unul pentru celălalt. Şi fiecare pentru sine însăşi / însuşi, dar musai existând în prezenţa (fie şi imaginată, uneori) a celuilalt.

Poate justificarea deciziei de a divorţa a doamnei Jacobi să fie valabilă şi pentru gestul iniţial al lui Johan? Poate că da, poate că nu. Se încadrează la capitolul iubire relaţia celor doi protagonişti? Au ei o relaţie toxică? Daca da, a fost de la început aşa sau a devenit pe parcurs? Mai are ea, relaţia, un viitor? Mai are rost ca ei să încerce să îi dea un viitor? Poate că da, poate că nu.

Poate că cei doi sunt prea obsedaţi unul de celălalt şi fiecare de sine însăşi / însuşi. Poate că asta e singura cale pentru a avea o relaţie onestă cu cea / cel de aproape şi cu propria conştiinţă. Poate că lunga lor criză e doar luxul pe care şi-l permit cei a căror stare materială îngăduie viaţa de după asigurarea nevoilor primare. Poate că lunga lor criză e doar fundătura în care ajung cei care înţeleg că viaţa ar trebui să fie şi altceva decât asigurarea nevoilor primare şi acel altceva nu se prea arată a fi.

Montarea lui Ioan Cărmăzan nu privilegiază răspunsuri. Poate că nici nu păşeşte pe anumite meandre ale conştiinţei celor doi ce ar fi putut fi mai intens explorate. Mai ales în partea finală, unele vorbe pare că sunt aruncate oarecum superficial. Dar spectacolul de la Sfântu Gheorghe nici nu cade în păcatul absolutei relativizări. Între Marianne şi Johan unele lucruri chiar merg îngrozitor de prost, după cum altele au o candoare molipsitoare (meşteşugul & farmecul actorilor oblige!).

Nu aflăm despre ce se va fi întâmplat peste 10 ani de la declanşarea crizei, ca în filmele bergmaniene. Spectacolul opreşte vizionarea cuplului în plin gerunziu, lăsând imaginaţiei sarcina de a decide dacă va exista un final şi care va fi acesta.
De: după Ingmar Bergman Regia: Ioan Cărmăzan Cu: Elena Popa, Sebastian Marina; în scene filmate: Fatma Mohamed, Manuela Ciucur, Anca Pitaru, Mădălina Mușat, Claudia Ardelean, Camelia Paraschiv Katai, Alexandrina Ioana Costea

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus