Un dormitor căzând - Scene dintr-o căsnicie

Scene dintr-o căsnicie. De Ingmar Bergman. Serial TV din 1973. Film de lungmetraj din același an. Scenariu de film transformat în piesă de teatru. Publicată în volum, la Polirom, în 2018, în traducerea lui Carmen Vioreanu.

Scene dintr-o căsnicie. Spectacol de teatru regizat de Radu Jude (consacrat ca regizor de film) la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, cu Alina Ilea & Claudia Ieremia (Marianne) și Ion Rizea (Johan). Scenografia: Iuliana Vîlsan. Premiera: Martie 2016.

Scene dintr-o căsnicie. Spectacol de teatru regizat de Ioan Cărmăzan (consacrat ca regizor de film) la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, cu Elena Popa (Marianne) și Sebastian Marian (Johan). Scenografia: Inocențiu Ieremia (fiul actriței timișorene). Premiera: Decembrie 2020.

Un spațiu care cade. O podea înclinată la dreapta, un tavan încă mai înclinat. Senzația că totul se scurge într-o laterală dincolo de care e hăul. Acesta e spațiul pe care Inocențiu Ieremia îl gândește pentru montarea de la Sfântu Gheorghe. Acesta e dormitorul în care Marianne și Johan duc luptele cele grele care formează substanța spectacolului.

În preambul, cei doi pozează drept un cuplu fericit după 10 ani de căsătorie-model, numa' bună de așezat pe prima pagină a unei reviste glossy (în rolul jurnalistei, Fatma Mohamed). Într-un intermezzo, Marianne (avocată specializată în divorțuri) ascultă confesiunea doamnei Jacobi (Manuela Ciucur), care dorește divorțul după 30 de ani de căsătorie. Într-un alt scurt și oarecum confuz intermezzo, zărim, pe repede înainte, alte câteva chipuri feminine ce bănuim că populează imaginarul lui Johan (Anca Pitaru, Mădălina Mușat, Claudia Ardelean, Camelia Paraschiv Katai, Alexandrina Ioana Costea). Poate una dintre ele este Paula (motivul-oficial al despărțirii celor doi), poate nu.

Restul lucrurile se întâmplă / dezvăluie / distrug / plâng / lovesc / iubesc în dormitorul căzând. Acolo, o perioadă bună de timp / spectacol, el e oaia neagră. Adulterul, plecarea, renunțarea la cei doi copii îl incriminează cu asupra măsură. Discursul lui, rece, metalic, la limita cinismului (memorabilă rostirea pe ton egal, neutru a lui Sebastian Marina, parcă ar juca într-un film de Radu Jude!) relatează faptele (înșală, s-a plictisit de mariaj, s-a săturat de copii, vrea să plece, va pleca), ocolind, cu grijă, cauzele (nu din dorința de a le ascunde, ci din incapacitatea de a le înțelege; deci, de a le verbaliza). Reacțiile ei, calde, pasionale, la limita disperării (splendidă interpretarea Elenei Popa balansând / ezitând între nesiguranță cumplită, timbru cerebral, ochi / brațe implorând, ochi / brațe sperând, ochi / brațe înțelegând), ocolind, cu grijă, un verdict final: despărțire / agățare.

Lunile trec, el pleacă, el revine, lasă Stockholm-ul pentru Paris, Paris-ul pentru Stockholm, pe Marianne pentru Paula, pe Paula pentru sine. Marianne încearcă despărțirea, o pune în practică, din ce în ce mai mult, niciodată definitiv.

Revederile le sunt caruseluri emoționale. Acum se lovesc, acum se doresc. Acum se acuză, acum se scuză. Treptat, ea își pierde aura de victimă absolută, el, pe aceea de rău suprem. Scorul umbrelor se mai echilibrează, meciul vinovățiilor se joacă.

Toți ceilalți, de la copii până la partenerii vremelnici, sunt cantitate neglijabilă. Cei doi există doar unul pentru celălalt. Și fiecare pentru sine însăși / însuși, dar musai existând în prezența (fie și imaginată, uneori) a celuilalt.

Poate justificarea deciziei de a divorța a doamnei Jacobi să fie valabilă și pentru gestul inițial al lui Johan? Poate că da, poate că nu. Se încadrează la capitolul iubire relația celor doi protagoniști? Au ei o relație toxică? Daca da, a fost de la început așa sau a devenit pe parcurs? Mai are ea, relația, un viitor? Mai are rost ca ei să încerce să îi dea un viitor? Poate că da, poate că nu.

Poate că cei doi sunt prea obsedați unul de celălalt și fiecare de sine însăși / însuși. Poate că asta e singura cale pentru a avea o relație onestă cu cea / cel de aproape și cu propria conștiință. Poate că lunga lor criză e doar luxul pe care și-l permit cei a căror stare materială îngăduie viața de după asigurarea nevoilor primare. Poate că lunga lor criză e doar fundătura în care ajung cei care înțeleg că viața ar trebui să fie și altceva decât asigurarea nevoilor primare și acel altceva nu se prea arată a fi.

Montarea lui Ioan Cărmăzan nu privilegiază răspunsuri. Poate că nici nu pășește pe anumite meandre ale conștiinței celor doi ce ar fi putut fi mai intens explorate. Mai ales în partea finală, unele vorbe pare că sunt aruncate oarecum superficial. Dar spectacolul de la Sfântu Gheorghe nici nu cade în păcatul absolutei relativizări. Între Marianne și Johan unele lucruri chiar merg îngrozitor de prost, după cum altele au o candoare molipsitoare (meșteșugul & farmecul actorilor oblige!).

Nu aflăm despre ce se va fi întâmplat peste 10 ani de la declanșarea crizei, ca în filmele bergmaniene. Spectacolul oprește vizionarea cuplului în plin gerunziu, lăsând imaginației sarcina de a decide dacă va exista un final și care va fi acesta.