*
Pe 14 septembrie 2008 eram undeva în Maramureş, într-un soi de vacanţă târzie. Fusesem la volan mare parte din zi şi acum făceam o pauză, pe marginea unui drum pustiu, pe care îl vedeam în zare cum urma să tot urce şi să tot coboare. Nu-mi aduc aminte precis dacă am auzit vestea la radio sau dacă am citit-o pe telefon, după cum, din acea vacanţă, nu-mi aduc aminte nimic din ce s-a întâmplat ulterior: "Astăzi a încetat din viaţă la Viena marele actor Ştefan Iordache".Privind zilele trecute Hobby-ul meu este viaţa, documentarul lui Şerban Marinescu, montat de Nita Chivulescu (pornind de la câteva interviuri şi filme de lungmetraj care l-au avut ca protagonist pe actor), am realizat că cei 12 ani şi câteva luni n-au prea trecut când vine vorba Ştefan Iordache.
În momentele sale cele mai bune, filmul lui Marinescu lipeşte magistral fraze rostite de Iordache în diverse interviuri (acordate lui Mihai Tatulici (o mică revelaţie), Iuliana Ciugulea, Cătălin Ştefănescu, Ion Cristoiu (ei, da!) şi altora) formând răspuns la o aceeaşi întrebare. Privind multe dintre aceste interviuri (şi alte câteva) la momentul difuzării lor pe diversele canale de televiziune, remarcasem formidabila consecvenţă a lui Iordache pe câteva mari teme. Nu doar că, de la interviu la interviu, repeta ideile, dar uneori repeta întocmai şi cuvintele, formulările, frazele. Reauzite după atâţia ani, acele cuvinte, formulări şi fraze mi-au sunat teribil de familiar.
Dar a privi interviurile înseamnă, deopotrivă, a-ţi aduce aminte rolurile. Din film şi din teatru. Micile întâmplări, marile sentimente. Pauza aia de Barrymore în care, la a doua sau a treia vizionare, cineva (poate chiar eu?) a strecurat un bănuţ în pălăria pe care ştiai că o va ridica în partea a doua a spectacolului. Mişcarea aceea bruscă din Fuga când fusese la un pas să cadă peste un anume domn care stătea în primul rând. (Domnul se întâmplă să fi fost tata, iar pasiunea pentru Iordache se întâmplă să fie unul dintre lucrurile care ne uneşte, dar asta e o altă poveste). Capul acela încoronat care sparge gresia podelei de pe afişul lui Richard III, care mi-a decorat uşa camerei ani buni de-a lungul copilăriei. Senzaţia aceea de stăpân absolut (a scenei, a publicului, a lumii) pe care o emana în cele mai cumplite momente din Titus Andronicus (văzut într-o Sală Mare a TNB în care nici duhurile nu mai aveau loc să se aşeze de atâta popor). Sacoul gri din Prinţul negru şi acele transparente în spatele cărora tot apărea, tot dispărea.
Poveştile auzite de la adulţi despre rolurile şi magia lui, poveşti care, ca adolescent, te fascinează şi pe care le respingi, deopotrivă, până te convingi singur, pe pielea ta de spectator, că domnul acela, că ochii aceia, că felul acela de a funcţiona pe scenă sunt lucruri pe care n-o să le uiţi şi pe care o le tot cauţi (şi pe care o să le regăseşti de câteva ori, nu citiţi un text melancolic şi paseist, Iordache nu m-a inspirat niciodată să-i spun cât îl iubesc în timp ce înjur / ignor prezentul & viitorul meseriei pe care a făcut-o atât de mişto).
Şi mai era un lucru, pe care eu unul l-am înţeles ceva mai târziu: parte din forţa & fascinaţia lui Iordache stătea în capacitatea lui de a fixa şi de a te fixa. Contau mai puţin textul şi contextul, cât faptul că, spunând ceva, privind cumva, te oprea. Bezmeticeala gândurilor, cacofonia senzaţiilor, ceaţa colcăindă ce ne înconjoară în cele mai multe dintre momentele de aşa-zisă trezie, luau, uneori, o pauză în prezenţa lui. Şi în pauza aia se întâmpla să vezi cu claritate, să simţi cu precizie, să înţelegi (pentru ca mai târziu să uiţi iar).
Când l-am văzut prima oară pe Marius Manole, în Inimă de câine (cred), am regăsit, într-o privire a lui, ceva din fixismul lui Iordache. Când l-am văzut prima oară pe Alex Voicu, nu mai ştiu în ce, am regăsit, într-o anume mişcare (amintind de singurătatea de care mi s-a părut mereu nedespărţit Iordache), ceva din fixismul lui Iordache. Când îl văd pe Zsolt Bogdán, mă gândesc, uneori, că Iordache ar pleca din public şi s-ar sui lângă el pe scenă (şi uite aşa ne-am pomeni cu un jam session la teatru). Când a jucat Vocea umană, mi-a trecut prin minte că la capătul celălalt al firului de teleon întins de Oana Pellea s-ar putea afla Iordache.
Pe 3 februarie 2021, Ştefan Iordache ar fi împlinit 80 de ani. Mă gândesc că i-ar fi plăcut să meargă la teatru, să bea o ţuică, să asculte oarece lăutari şi să plimbe prin curte. Ceea ce î(m)i promit sa prestez.