Caragiale reloaded - Şcoala şi familia

În ciuda perioadei dificile prin care încă trece teatrul din cauza pandemiei, unii dintre spectatori au parte şi de experienţe teatrale în sala de spectacol. Desigur, cu respectarea regulilor care se impun: cu mască pe faţă, la 30% din capacitatea sălii, cu un rând de scaune liber între spectatori. Dar faptul că experienţa este, în sfârşit, vie şi nu mai este mijlocită de ecranul laptopului sau al televizorului compensează pentru inconveniente. Concretizând şi particularizând, mă voi referi în mod direct la cea mai recentă premieră a regizorului Cristian Ban, Şcoala şi familia, montată la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. Un spectacol care este inspirat din textele mai puţin cunoscute ale lui Caragiale, construit pe baza unui text colat şi asamblat de către regizor, alături de grupul de actori cu care a lucrat. De altfel, o marcă a regizorului Cristian Ban este acest mod personal şi colaborativ de a pune la cale producţiile sale. Tocmai de aceea spectacolele lui poartă o amprentă inedită în peisajul teatral autohton, ceea ce l-a transformat deja într-una dintre figurile relevante ale scenei româneşti.

În noua sa premieră, regizorul alege să exploreze universul satiric din textele lui Caragiale, să creeze un loc aspaţial şi atemporal în care planurile trecutului şi al prezentului se întrepătrund şi formează o zonă neutră în care discursul dramaturgului este recondiţionat şi actualizat pentru a ilustra similitudinile mentalităţilor care, cu toate că aparţin unor coordonate diferite, se regăsesc şi se materializează pe plan social. Planul instituţionalizat şi planul familial sunt cele două dimensiuni imaginative pe care se fundamentează întregul spectacol, fiind conturate astfel încât să se afle într-un continuu raport de codependenţă: carenţele definitorii uneia sunt justificate de cealaltă. Cristian Ban prezervă nota umoristică a textelor originale, conturându-le însă în anumite momente cu o doză subtilă de tragism şi dojană faţă de situaţia generală, dar acestea sunt revelate subtextual, păstrând complexitatea compoziţională, ba chiar amplificând-o.

Se ilustrează, spre exemplu, neverosimilitatea actului educaţional care capătă acest statut tocmai din cauza influenţelor exterioare, acesta fiind folosit exclusiv pentru propria vanitate socială, performanţele intelectuale fiind lăsate complet pe din afară. Mai apoi, se înfăţişează şi tematica presiunilor prin care rezultatele primează în detrimentul unor cunoştinţe solide, în care aparenţa unor izbânzi şcolare este absolut vitală, pe când un succes veridic devine neglijabil sau este chiar ignorat complet. Astfel se reiterează tematica formei fără fond şi a nonvalorii care prinde rădăcini adânci în societate pentru că mecanismul social funcţionează cu scopul de a propaga un comportament bazat pe parvenitism şi încălcarea oricăror norme. O schiţă pe care Cristian Ban o creionează cu multă inteligenţă, astfel încât să nu devină prea tezist şi să îşi transforme producţia într-un manifest, ci alegând să opereze la nivel aluziv.

În ceea ce priveşte distribuţia, miza principală este atribuită grupului tânăr format din Iulia Alexandra Dinu, Diana Ioana Licu, Bogdan Neciu, Ştefan Dogaru şi Alex Popa şi Marina Palii, care formează un nucleu puternic şi versatil, anunţând un viitor strălucit pentru teatrul arădean. Se poate observa lucrul colaborativ cu regizorul, astfel că aceştia îşi construiesc personajele în aşa fel încât să le fie scoase în evidenţă personalităţile bine conturate, vitalitatea interpretativă, plasticitatea, respectiv naturaleţea şi siguranţa pe care aceştia o degajă pe scenă. Lor li se adaugă cel de-al doilea grup format din Călin Stanciu, Ştefan Statnic, Angela Petrean-Varjasi, Alina Vasiljević, a căror experienţă scenică contrastează, solidifică şi menţin ritmul spectacolului, oferindu-le celor dinainte menţionaţi un sprijin solid şi o bază pe care aceştia mai apoi să poată elabora. Astfel avântul tineresc se îmbină armonios şi omogen cu maturitatea anilor şi a diverselor roluri pe scena arădeană, iar noua gardă şi vechea gardă coexistă şi se sprijină reciproc.

Irina Chirilă este cea care semnează scenografia spectacolului Şcoala şi familia, adaptând viziunea regizorală şi condensând totul într-un mediu steril, unde îşi fac loc doar jocurile de culise şi atenţiile "nevinovate" către profesor, menite să influenţeze în mod favorabil parcursul şcolar al unui elev sau al altuia. Mai mult de atât, decorul este imaginat aşijderea unui laborator, în care elevii şi profesorul devin simpli martori ai unor jocuri de putere şi de prestigiu, prin care aceştia sunt transformaţi în paravane şi în motivări ale unor înţelegeri ocultate.

Şcoala şi familia este un spectacol care readuce în actualitate textele lui Caragiale cu scopul de a oferi un comentariu ironic, dar subtil, cu privire la metehnele care au supravieţuit de-a lungul vremii şi care au prins noi forme, adaptându-se. Cristian Ban lasă libertate atât în ceea ce înseamnă construcţia propriu-zisă a spectacolului, lucru care de altfel se simte în jocul actorilor, dar şi în receptarea publicului, netrasând o singură direcţie, ci inserând ici-colo elemente pe care privitorul să le poată extrage şi cu care îşi poată formula propria concluzie.

Vorbim, aşadar, despre o producţie care demonstrează încă o dată că Teatrul Clasic din Arad se află, în acest moment, printre instituţiile teatrale importante din ţară, un statutul pe care îl confirmă deja de câţiva ani.