Reflectare într-o oglindă spartă - Conul Leonida faţă cu reacţiunea

După atâta frig şi ceaţă (pandemică) iar se arată soarele tămăduitor al teatrului licărind timid, ademenitor, din sala de spectacol, golită aproape un an de zile de himera virusului hain ce ne-a pustiit până şi sufletul.
Cel puţin aşa e la Turda, unde luminiţa sclipeşte şi unde incidenţa cumulativă a cazurilor cu covid-19 este de 1,5/1000 de locuitori, aşa că oraşul de pe Arieş a ajuns oficial la "scenariul verde", după cum se anunţă în presa locală şi după cum susţine curajosul primar Cristian Matei, promotor al unor proiecte fabuloase pentru Potaissa istorică.
Relaxarea se simte pe străzi şi în localuri. Poţi să bei o cafea înăuntru, la căldură, nu pe terasă, la frig, unde incidenţa de a face guturaiul supraevaluat la rang mondializat de COVID-19 chinez atacă mai dihai. Lege sanitară imuabilă gândită de medici şi politicieni! Poate a venit vremea să se renunţe la aberaţii politico-sociale, aliniate sub lozinca protecţiei populaţiei. Poate. Dar nu e sigur.

"Deşteaptă-te, române! Deşteaptă-te, omule!" ţipă literalmene mesajul spectacolului lansat în apele salmastre turdene regizat de Jakab Muriel Manea în ianuarie 2021. Dar cine să audă un apel venit prin intermediul artei, când ţara arde la propriu (incendii în spitale) şi la figurat (aprige lupte politice)?

Spectacolul teatrului turdean cu farsa caragialeană Conul Leonida faţă cu reacţiunea se doreşte o şarjă satirică de proporţii carnavaleşti, aplicată acestor vremuri halucinante. Întoarcerea la clasici pare a fi măsura şi tactica zgândăririi prezentului oţios. Atacul conceput ca armă de atac e îndulcit de componentele bine-cunoscute ale farsei.

Jakab Muriel Manea şi Eliza Labancz, sora ei, scenarista şi creatoarea costumelor, propun o oglindă spartă (la propriu) în care să ne privim cu asprime şi responsabilitate. Oglinda mare, mai bine zis fărâme din ea, ocupă locul central al scenei. În faţa ei e groapa dreptunghiulară, amenajată ca pat supradimensionat al nepăsării, al adormirii întru comoditate şi politichie grobiană, pat plin de perne şi cearceafuri, în care cad în adormire şi nepăsare personajele: "Miţa" şi "bobocul", după ce servitoarea le dă un ghiont cu şoldul.

De aceea, afară din el, pe marginea patului înfundat mai exact, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei, ca într-o evocare în ramă, personajele cântă lălăit Deşteaptă-te, române! Căderea în atmosfera din mahalaua bucureşteană e sugerată de vocea Mariei Tănase cântând Bun îi vinul ghiurghiuliu.

Safta (Alexandra Duşa), Coana Efimiţa (Ingrid Neacşu) şi Conul Leonida (Miki Paicu) beau vin sau ceai şi cântă într-un fel de entrée bahic de mahala. Cei doi sunt îmbrăcaţi în caraghioase veşminte de noapte, vădind transparenţa în timp. Miki Paicu şi Ingrid Neacşu sunt puşi să tremure exagerându-şi tarele bătrâneţii, apoi sunt puşi să stea înţepeniţi nefiresc la marginea interioară a gropii-pat, imaginându-ne că pot dormi vertical, Ingrid Neacşu resimţindu-se fizic amorţită la picior după această înţepenire îndelungată.

Cam tot timpul dialogat ei stau în aceste poziţii rigide, coborându-şi capetele periodic în farfuriile din faţa lor, pline cu fulgi de porumb. Existenţe larvare, aproape beckettiene, ce-şi duc traiul între somn, bârfă politică şi nutriţie.

Deliberat statică, scena trimite la somnolenţa personajelor şi la "amorţirea" unei întregi naţii asemenea celor doi. În timp ce "revoluţia" vine peste ei, ei dorm... vertical. S-a întâmplat asta şi cu unii dintre noi în decembrie 1989! "Bravo, naţiune! Halal să-ţi fie!"

Dintre chefliii care au sărbătorit în vecini Lăsata Secului se desprinde un personaj ridicol, mixtură între fusiformii Rică Venturiano şi Agamiţă Dandanache interpretaţi odinioară de Radu Beligan. El pare a fi Cetăţeanul turmentat (interpret Cătălin Florea) care citeşte chinuit scrisoarea găsită, a lui Tipătescu către Zoe, ceea ce înseamnă că personajele caragialeşti pot mişuna nestingherit dintr-o piesă în alta, întărind spiritul moftangiu al eroilor, specificitatea lor. Un plus de ridicol primeşte Leonida prin vorba lui Miki Paicu pi moldovineşte. Atât. Aceste "intervenţii" / inovaţii nu pot spune mai mult.

Mă declar un spectator saturat până peste cap de această farsă supraevaluată de-a lungul timpului, deşi îi recunosc importanţa şi valoarea, deşi m-am lăsat de fiecare dată antrenat în mesajul propus de jocul actorilor, de viziunea regizorală.

Am văzut, ca orice iubitor de teatru, nenumărate variante la textul caragialean. Amintesc câteva. În 1985, spectacolul filmat, derulat clasic cu Dem Rădulescu şi Leopoldina Bălănuţă; în 1994 cu Bucur Stan şi Maria Seleş, Anton Tauf introduce televizorul şi jurnalul de ştiri pe lângă foaia Aurora democratică; în 2011 cu Ovidiu Crişan şi Romina Merei; în 2019, în cadrul festivalului turdean, cu titlul Revoluţie şi artificii cu Marius Bodochi şi Irina Movilă, ambii în travesti... N-are rost să le înşir aici pe toate, dar persistenţa montărilor uimeşte şi nu dovedeşte saturaţie.

Memorabilă rămâne pentru mine montarea lui Aureliu Manea însuşi din 1978 cu Gelu Bogdan Ivaşcu, Dorel Vişan şi Lucia Wanda Toma. Leonida şi Efimiţa erau în acel spectacol două jucării stricate, descoperite de Safta din talaşul în care erau acoperite iniţial, transportate din alte vremi, insinuând, după spusele regizorului, simbolul luptei politice. Ele evoluează pe scenă, după care sunt acoperite din nou cu talaş. O idee regizorală în adevăratul înţeles al cuvântului.

Iată că, peste ani, fiica lui Aureliu Manea dă o replică artistică peste timp tatălui, într-un spectacol ambiţios, excentric, neconvenţional, axat pe parodiere intensivă. Montarea actuală a regizoarei Jakab Muriel Manea de la Teatrul Naţional Aureliu Manea dovedeşte că întotdeauna se mai pot spune lucruri noi vizavi de un subiect clasicizat. Arta e un teren al surprizelor.