Un mit reiterat - Electra

Teatrul Aureliu Manea din Turda găseşte mereu modalităţi de a se reconecta cu publicul, desigur păstrând legea distanţării impusă de pandemie. Numai în luna februarie 2021, managerul instituţiei, actorul Cătălin Grigoraş, a programat trei premiere.

Una dintre ele este Electra, spectacol inspirat din tragedia anticului grec Sofocle, conceput în formula unui one-woman show de tânărul regizor Alexandru Teodorescu, având-o protagonistă pe talentata actriţă a teatrului, Alexandra Duşa.

S-ar părea că nimic nu e mai simplu în cadrul unei monodrame, după ce ai stabilit textul şi interpreta, decât să pui accent pe nuanţele monologului, ofertant recital actoricesc, s-o recunoaştem, şi pe găsirea unui minimal decor adecvat subiectului.

Numai că în cadrul spectacolului turdean cu Electra nimic nu pare a fi aşa de simplu. Dimpotrivă. De la linearitatea textului şi până la construcţia scenică, regizorul a încărcat masiv, vizual şi auditiv, cinetic şi scenografic, dând frâu liber unei inspiraţii devastatoare şi servindu-se din plin de co-părtaşi indispensabili la punerea pe roate a proiectului avut în vedere, având ca punct de pornire mitul Electrei.

Fără intenţia de a diminua cu ceva prestaţia excepţională a inimoasei Alexandra Duşa, trebuie spus că alături de ea sunt membrii echipei tehnice, "adjuvanţi" importanţi, cu roluri precise, bine stabilite, evidente în derularea reprezentaţiei. Aceştia asigură un dinamism greu de imaginat atunci când pe scenă se află un singur actor. Şi totuşi, acest lucru a fost posibil, mai ales, prin interacţionarea dintre Florin Cătălin (regizor tehnic), Alexandru Condurat (coloană sonoră), Sebastian Cojenel (light design), nemaivorbind de funcţionalitatea instalaţiei Coje LightMix ce asigură un ecleraj special. Mai mult chiar, jocul luminilor dobândeşte pe scenă statut de "personaj" sui generis, dotat cu o neobişnuită bogăţie de mişcare şi simboluri surprinzătoare.

Decorul e geometrizat, format dintr-o uşă mare transparentă şi o etajeră cu păpuşi şi accesorii. În jur de 12 lampadare sunt mereu mutate, aprinse şi stinse, închipuind alte personaje prezente în conştiinţa eroinei, în coşmarul obsesiv al Electrei de a răzbuna moartea tatălui, faimosul Agamemnon, eroul întors de la Troia şi ucis de Clitemnestra, soţia lui, şi de amantul acesteia, Egist.

Tragedia Electrei, jalea ei nemăsurată, aşteptarea lui Oreste pentru a făptui crima sunt aduse pe linia sensibil actualizată a disputei dintre fantomele reînviate cu care ea se războieşte şi se înfruntă, voci înregistrate sau distorsionate de complici sau erinii, cu posibilă trimitere la un îndepărtat şi echivoc ecou de cor din teatrul antic.

Practic, spectacolul se focusează pe ideea captivităţii Electrei, excedată de iureşul potopitor al răzbunării. E un fel de reiterare în prezent a mitului răzbunării, trăit cu disperare de eroină. Costumaţia de comediant trădează această sugestie de reinterpretare: guler cu volănaşe, pantaloni bufanţi trei sferturi, tenişi în picioare.

Sprintena actriţă Alexandra Duşa face faţă cu brio solicitărilor de a-şi ramifica semnificativ paleta interpretativă nuanţând mai multe personaje, dar ea rămâne de fapt aceeaşi Electră întruchipată din jale adâncă. Sugestia crimei din final este placată iconic prin desenul ce acoperă subit uşa transparentă şi pune în faţa spectatorului stigmatul laocoonic al chinului şi blestemului hărăzit de destin. Desele întreruperi pentru "o gură de apă" sau pentru anunţul lui Valentin Oncu "Distanţa ne ţine aproape" denotă un stil degajat al punerii în scenă, firescul convenţiei teatrale fiind complet transparent, limbaj des întâlnit în montările cu iz experimental de la teatrul turdean.

Schematismul vizionar al regizorului, în mare măsură tinzând spre abstractizări rezolute, are în vedere cu precădere un public avizat, în măsură să înţeleagă valoarea de propagare în actualitate a mitului antic. Un scurt prolog sonor are rol de introducere didacticistă în factologia mitului, informând despre blestemul căzut pe familia Atrizilor, la care se adaugă aluziv un alt mit tragic, acela al lui Hamlet.

Regizorul Alexandru Teodorescu ţine să precizeze că "Nu există mituri expirate, la fel cum nu există basme expirate". Spectacolul lui este construit pe această idee şi rezultatul demersului ne convinge că, într-adevăr, aşa este.