Să revin, însă, la cel mai recent film al lui - Nouă poveşti de dragoste şi ură în izolare. Puţin importă dacă cele fix 9 povestiri (în cap, coane Fănică!) sunt cantitatea ce va fi rămas din cele 12 povestiri călătoare ale lui Marques, din Decameronul colegului Boccaccio... ori că respectiva cifră vrea să ne trimită cu gândul la cele nouă cercuri cosmice, nouă povestiri ale lui J.D. Salinger sau la (tot) nouă istorisiri din sadovenianul Han al Ancuţei. Dat fiind pedigree-ul asumat public, probabil că aici suntem cel mai aproape de sursa inspiraţionistă, pe axa curat existenţială Ancuţa-Esperanto.
Tip neliniştit şi perseverent, multilateralul autor D.C. pare să fi trecut cu bine peste precedentele-i isprăvi cinematografice provocatoare şi inegale, nu întotdeauna fericite, din care se pot aminti cele pe care le-a scris şi regizat, anume WebSiteStory (2010), Ursul (2011), Şi caii sunt verzi pe pereţi (2012), Déjà Vu (2013), Bucureşti NonStop şi YouTube Bazaar (ambele 2015), Aniversarea (2017) şi 5 minute (2019). O prolificitate de invidiat pentru alţi regizori, devine nu după facultăţi (apud personajul lui Marin Preda) ci din tupeul eficient în a-i convinge pe unii să finanţeze brandul Chişu. Ca statut artistic, cu idei sprinţare în abordarea intens plm-istă a cotidianului stradal, omul nostru s-ar revendica, oarecum, din momentele caragialiene. Este, desigur, doar treaba mea dacă abordarea sa îmi aminteşte cel mai mult de răposatul Francisc Munteanu - un bonviveur cam superficial şi oportunist, excelent descoperitor şi inventator de fapt divers, din care... ceva-ceva mai ajungea şi pe ecran, până la urmă.
Ei bine, s-ar părea că pandemia i-a venit bine hiperactivului kino-întreprinzător. O producţie încropită à l'improvise, curat de criză, cele Nouă... nu descoperă America. Asta doar pentru că ea fusese deja descoperită în minunatul New York, I Love You (2008), acolo unde cele doar 8 poveşti (fiecare relatată filmic de câte un alt regizor, după modelul Paris, je t'aime!) se legau surprinzător, complementar şi încântător.
Ce face dl. Chişu? Preia formula secvenţială - doar că tocmai aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu e pe bază de "hai să dăm mână cu mână"... Nu, domnilor! Hic et nunc, cum ar zice dacii noştri de pe Columna lui Traian, şeful este autor total: iniţiator, producător, regizor şi actor, probabil şi distribuitor.... nu, nu Sergiu Nicolaescu, ci Dan Chişu. Cu certitudine, merită salutată ideea de a nu sta degeaba în casă; lăudată - exploatarea cu grăbire şi inspiraţie a complicaţiilor multilateral dezvoltate pe care le provoacă această dare peste cap a unei lumi băgată la cutie pe bază de pandemie, cum s-ar spune; inDISCUTABIL, ceea ce se dezumfla rapid la serialul online al unor actori retrogradaţi de împrejurări similare la rangul de youtuber-i, aici creşte, se leagă, chiar se coagulează. Demersul de convingere a interpreţilor de "a se băga" în aventură pare chiar autentic.
Oricum, mai credibil decât ideea de a expanda şi amplifica la intensitate de coşmar lockdown-ul din primăvara compromisă. Cu atât mai mult cu cât obligaţia de a repeta de capul lor şi a transmite "onlain" materialul finit le-a stimulat orgoliile şi ambiţiile; doar orice actor care se respectă e convins că el şi numai el ştie, cel mai bine, cum se face cutare rol, fără să fie bătut la cap de pe margine. Acum, ideea de a se filma cu telefonul, cel mai adesea frontal, devine îndrăzneaţă, dar şi riscantă; căci transferă asupra protagoniştilor (fără cârjele machiajului, luminii, angulaţiei) toată povara jocului; iar cei care au mai dat cu nasul pe la filmări cunosc cât de greu este planul-secvenţă până şi pe facebook sau în reclame, darămite într-o ficţiune plină de capcane, riscuri şi tentaţii, cu atât mai mult cu cât certurile de pe platou se mută pe telefon, cu "avantaj serviciu" - că aşa e-n tenis...
De altfel, hârjoana cu unii dintre aceşti colaboratori, abil mimată - dar păstrând "cârlige" pe care insiderii le recunosc cu uşurinţă în autenticitatea lor - l-a scutit pe regizor de una dintre problemele cu care s-a confruntat la mai toate isprăvile sale anterioare: îndrumarea interpreţilor. Acum, aceştia joacă aşa cum şi-au dorit - de capul lor; unora le iese mai mult, altora - mai puţin. Asta-i meseria... dar şi norocul sau ghinionul de a primi pe mână personaje mai mult sau mai puţin realizate la nivel de script. Pentru că o confesiune prea lungă, repetitivă şi sterilă va fi greu de salvat de actor, cât o fi el de Adrian Titieni.... ca să nu mai vorbim de-alde Codin Maticiuc. Ca, de altfel, şi necazul cu doctoriţa aflată în imposibilitate de a-şi ajuta fiica aflată în sevraj. Sau miza pe lacrimogen a ultimei scenete (Pacientului I - Vinovatul), nu prea ţine atunci când smiorcăiala actorului se grefează pe o relatare ultra-cunoscută în planul realităţii: cel care a plecat cu amanta în străinătate, pe ascuns, infectându-şi apoi toată familia cu "cadourile" aduse de acolo.
Trei sunt povestirile care ridică valoarea filmului:
Câinele - excelent de la idee până la interpretarea nuanţată, credibilă, duios-comică a lui Andrei Huţuleac. O trăsnaie de tip trading places, în care animalul de companie are cuvântul... spre a se plânge, cu un patetism plin de năduf, împotriva micilor necazuri, lătrate la rang de mari nenorociri, abătute asupra lui odată cu pandemia, neglijat fiind de stăpânii ocupaţi cu altele, mai importante. Un rechizitoriu scurt, incisiv, comic şi dramatic în acelaşi timp, un fel de audiatur et altera pars, vorba strămoşilor latini şi imperiali.
Olanda face să sângereze mocnit, apoi abundent şi autentic, sufletul unei actriţe părăsite (iar acum, redescoperite, dar tot virtual, de la mare distanţă) de ex-iubita ei - ceva mai bisexuală şi mai nestatornică decât ea. Diana Cavallioti susţine admirabil, cu furie şi trufie înfrântă, calvarul umilinţei neputincioase, pusă cu botul pe labe şi salutată din mers. Trădare şi ratare, neputinţă şi turbare, dispreţ steril faţă de derizoriul luxos şi "descurcat" al celei care o salută din mers, din telefon şi din Occident.
Dacă în Adicţia este nevoie de o exagerare de tipul "văz enorm şi simţ monstruos" pentru a justifica separarea unui cuplu marital şi prăbuşirea bărbatului în sevrajul jocurilor de calculator (impecabilă interpetarea nuanţată şi credibilă a Ralucăi Aprodu şi a lui Tudor Istodor, care dau densitate şi dramatism relaţiei), Consultaţia pare a avea, iniţial, mai mult un rol de legătură şi explicare a unora dintre celelalte episoade. Spre a nu rămâne un episod de serviciu, regizorul are ideea excelentă de a costuma avocatul (bine conturat de Constantin Dogioiu) într-o ciudată ţinută de interior: cămaşă albă, cravată şi veston negre... peste izmene! Astfel decurge video-chat-ul privat, cu amicul de care, nu-i aşa, nu ai de ce să te jenezi. Doar că, revenind în profesional, omul se aşază la birou, oferind clienţilor / partenerilor de discuţie doar jumătatea superioară a corpului său, parcă tocmită la patru ace. Contrast desăvârşit, efect (nu numai comic) garantat.
Dacă suita de întâmplări pandemiate avea nevoie de o cireaşă pe moţu-i cel de frişcă, aceasta se numeşte Ilona Brezoianu. Şase minute (cărora li se mai adaugă încă vreun minut coperţile regizorale) durează recitalul fabulos al actriţei intrată perfect - cu farmecul de maidan şi umorul de gherlă, cu oftică vibrantă faţă de carantină în general şi de propria-i situaţie în special - în ipostaza unei "bagaboante" păguboase, eliberată (anticipat!) din puşcărie şi care, constrânsă de restricţii şi de propria-i singurătate, ar prefera să se întoarcă acolo unde, prin comparaţie cu ce a găsit la eliberare, e raiul pe pământ, pentru una ca ea. Că actriţa pare născută pentru asemenea roluri, e evident. O văzusem pe scenă, în Diseară la 7 şi m-aş fi temut de pericolul manierismului dacă nu aş fi urmărit-o, tot la teatru, în Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, unde acoperea cu forţă o gamă mai diversificată de ipostaze. Ar fi mare păcat ca unii regizori să o pună pe calapodul linitativ şi degrabă tocitoriu al emploi-ului. Da, pâinea de actor se câştigă greu, compomisurile bănoase pot fi tentante şi succesul - facil, dar Brezoianu are imense resurse, pe care ar fi păcat să le rateze - ba, încă, pornind de la valoare şi talent, admiraţie şi succes.
Dacă Alexandru Tatos era obligat să explice, în minunatele sale Secvenţe, subtextul necesar în orice dublu mesaj răstignit pe axa adevăr - propagandă, intervenţiile de acest gen ale lui Dan Chişu, în calitate de autor total par însă, mai curând, nişte note de subsol prea puţin aducătoare de înţeles, ci izvorâte din teama - inutilă, de altfel - că publicul ar putea să nu-i priceapă niscai subtilităţi. În curtea cui stă, oare, neîncrederea?... Per ansamblu, însă, privindu-i bucătăria cinematografică, orice spectator avizat va pricepe că o calificare la locul de muncă nu e deloc simplă. Iată însă cum o nenorocire planetară l-a făcut pe dl. Dakino să mai absolve, cu succes, încă un an...