Hirokazu Koreeda îşi asumă aceste întrebări abstracte, pe care le îmbracă cum ştie el cel mai bine: prin crearea unei sensibile poveşti de familie, mai mult sau mai puţin tradiţională. Continuă astfel preocuparea sa artistică constantă pentru redefinirile, reinterpretările şi răstălmăcirile acestei matrici umane.
Catherine Deneuve joacă rolul lui Fabienne Dangeville, o stea de cinema ajunsă în toamna vieţii. Starul şi-a terminat de scris deja memoriile şi urmează să le publice. Lumir, fiica sa (Juliette Binoche) vine din New York pentru lansarea cărţii, însoţită de soţul său, Hank (Ethan Hawke).
Vizita fiicei se transformă rapid într-un protest faţă de inexactităţile, chiar minciunile cuprinse în carte despre care, de altfel, Fabienne afirmă nonşalant: "Sunt actriţă, nu mă interesează adevărul". Departe de strălucirea mamei sale, ba chiar ştearsă, aproape şleampătă, fiica este însă obsedată de adevăr, pe care îl urmăreşte alegînd tot o carieră în cinema, dar radical diferită: Lumir este scenaristă.
Mama şi fiica întruchipează astfel două atitudini ireconciliabile asupra cinema-ului: pentru Fabienne contează puterea de seducţie a iluziei bine ambalate şi vîndute, pe cînd Lumir este obsedată să surprindă adevărul în cuvinte bine cîntărite.
Lumir urmăreşte să fie opusul mamei sale şi în modul în care îşi creşte fiica. Charlotte (Clémentine Grenier), fetiţa sa, are parte de toată atenţia care i-a fost refuzată mamei sale.
În scurta perioadă ce înconjoară lansarea - care, de altfel, nici măcar nu este prezentată -, bunica, fata şi nepoţica sunt obligate să confrunte o parte din trecut, să vindece parte din rănile pe care şi le-au făcut una alteia şi, mai ales, să se deschidă una către cealaltă. Pentru a le lăsa scena liberă, bărbaţii din vieţile lor sunt împinşi în spate, chiar dacă nu dispar în totalitate.
La o privire mai atentă, însă, acest aranjament al scenariului co-semnat de Koreeda se demonstrează misogin. Bărbaţii sunt portretizaţi ca un fel de copii mari, jucăuşi şi iresponsabili. Nu te poţi baza pe ei decît pentru giumbuşlucuri (Hank cu fiica sa), pentru a găti şi pentru a avea cu cine împărţi patul sau pentru a fi asistenţi personali, ceva între impresar şi secretar.
În schimb, femeile sunt judecate în conformitate cu standardele înalte prin care societatea patriarhală defineşte feminitatea şi maternitatea. Astfel, apare fie ca prădător sexual feminin, tratînd bărbaţii din jurul său ca victime sigure, fie ca mamă denaturată, insensibilă la sentimentele fiicei sale. Şi, ca în timpurile de glorie ale inchiziţiei, îşi semnează auto-condamnarea la ambele tribunale atunci cînd afirmă că "preferă să fie mamă sau prietenă rea, decît să intre în amintirea publicului ca o actriţă rea".
Koreeda se concentrează asupra chimiei intra-familiale, dar presară şi mici aluzii către invidia şi decăderea unei culturi cinematografice care şi pierdut strălucirea de odinioară. "Azi oricine poate fi actor" afirmă Fabienne, referindu-se direct la ginerele său american. Acesta, recunoscîndu-şi relaxat mediocritatea, nici măcar nu protestează, mulţumit să distreze copii cu abilităţile sale actoriceşti, şi, prin asta, să aibă el însuşi parte de distracţie. Spiritul său ludic contrastează cu încrîncenarea soacrei sale în a-şi crea şi menţine aura creativă.
Reflecţia asupra puterii cinema-ului de a conserva timpul, deşi secundară, apare cumva de rigueur. Fabienne lucrează la un proiect cinematografic numit Memoriile mamei mele, o melodramă sci-fi în care protagonista traversează toate etapele vieţii în timp ce mama sa rămîne veşnic tînără. Minunea este datorată dilatării timpului în spaţiu, din care mama revine la fiecare şapte ani doar pentru a-şi găsi fiica din ce în ce mai bătrînă. Această povestire în ramă ilustrează modul în care stelele iconice ale cinema-ului rămîn în amintirea publicului veşnic tinere. Dar, chiar dacă atinge astfel de teme mai profunde, Koreeda nu le dezvoltă organic, nu le pune în centrul reflecţiei sale artistice.
Pelicula rămîne astfel la un nivel bunişor, nereuşind să depăşească un nivel rezonabil de creativitate artistică. Oferă, e drept, o dramă de familie bine compusă şi bine interpretată, în care Deneuve îşi modelează partitura în note clare auto-ficţionale şi îi oferă doza de aroganţă şi de sensibilitate cuvenite pentru ca povestea filmului să se mişte împreună cu ea. Juliette Binoche, la rîndul său, se mişcă, precis, în tandem cu ea.
Dar cam asta este. Tot ce livrează aici Hirokazu Koreeda este doar o creaţie burgheză şi conformistă, fără muşcătura şi sensibilitatea din creaţia sa anterioară Shoplifters. La vérité dă astfel senzaţia unui joc amical în deplasare, necesar pentru a te menţine în formă, dar pe care nu trebuie neapărat să îl şi cîştigi.