Inundată de subproducţii, majoritatea proprii, platforma Netflix se revanşează la început lui 2021 cu un documentar despre Pelé. Data lansării, 23 februarie, deci foarte proaspăt. În sfârşit un film despre Edson Arantes do Nascimento. Adică, Pelé. Faţă de cine se revanşează la urma-urmei Netflix prin filmul regizat de Ben Nicholas şi David Tryhorn? În general, poate faţă de oamenii care au consumat fast-food-ul serialelor de duzină până la indigestie. În particular, este un gest faţă de cei, nu foarte numeroşi, care vor să afle lucruri noi privind spre trecut. Este ca un dribling în care trecutul îi dă prezentului mingea printre picioare. Bineînţeles că prezentul umilit, dar plin de muşchi, va sări să-şi rupă adversarul.
Oglinda unei lumi pierdute
Cui i se adresează în fond un astfel de documentar? Aparent vorbim doar despre o mână de microbişti nostalgici care l-au apucat/văzut şi l-au admirat pe Pelé. Să nu ne grăbim totuşi cu concluziile, faza e în derulare. Ca orice lucru bine făcut, filmul îşi depăşeşte dimensiunea aparentă - aceea de recuperare a personajului Pelé, unul dintre cei mai mari fotbalişti din istoria fotbalului, poate cel mai mare de fapt - transformându-se într-o oglindă a unei lumi. Pierdută, dar încă foarte vie.
Personajul predestinat
Brazilia era cadrul ideal al poveştii fotbalului. A acelui fotbal încă neindustrializat. Brazilia, ca mai toate ţările Americii de Sud, este un teritoriu al contrastelor. Al sărăciei lucii, al naturii excesiv de frumoase, al dictaturilor militare cu cohorta lor de violenţe extreme. Brazilia mirosind a cafea fierbinte şi emanând energie neconsumată, spaţiu al pasiunii sălbatice, dar şi al căldurii umane în întreaga ei puritate. El Rey, Pelé, era personajul predestinat. Povestea vieţii lui pare scrisă de un autor de telenovele, maestru în producţii lacrimogene. Lustragiu la pubertate ca să îşi ajute familia în nevoie, apoi brusc copil minune care fascina lumea doar cu o minge la picior.
Venerat, vânat
Ascensiunea este cu viteză stelară. Un adolescent care urcă Brazilia către primul ei titlu mondial în 1958, după drama finalei pierdute pe Maracana cu 8 ani înainte. Lumea îl venerează, adversarii îl vânează. Pelé este scos din joc după doar două meciuri la Mondialul din '62, din Chile (adjudecat tot de naţionala cariocas). I se întâmplă la fel 4 ani mai târziu la Cupa Mondială din Anglia, când Brazilia nu depăşeşte faza grupelor. Lumea s-a grăbit să anunţe că steaua lui a apus. Că fotbalul lui Pelé şi al Braziliei era doar istorie.
Triumful şi întrebările
Salt în timp, Mexico '70. Pelé recuperat pentru naţională, deşi se jurase că nu va mai juca niciodată pentru Seleção. După traumele din Chile şi din Anglia susţinea că este victima unui blestem. Cineva îl dezlegase însă de blestem. Triumful din finala de pe Azteca împotriva Italiei care se înclina în faţa celei mai bune naţionale braziliene din toate timpurile. 4-1, primul gol al finalei înscris de Pelé. Detentă, plutire scurtă, o lovitură de cap care schimba cursul poveştii. Triumful, iar în siajul acestuia întrebările pe care filmul nu le ocoleşte. Revenise Pelé la naţională la presiunile juntei militare, ale preşedintelui Emilio Garrastazu Medici? Fusese Pelé în anii dictaturii militare instaurate în 1964 un instrument de propagandă al acesteia? I s-au reproşat tăcerea, neimplicarea. Faptul că se mulţumea să fie doar băiatul de aur, nu şi un cetăţean sensibil la suferinţa celor mulţi. Pelé a fost primul mare sportiv al planetei a cărui imagine a fost valorificată în scopuri comerciale. Apărea în reclame la cafea, articole de lenjerie şi electrocasnice. La aproape orice.
Navigând printre legende
Veţi afla cum şi-a justificat Pelé tăcerea dacă veţi vedea filmul. Vă îndemn să o faceţi. E timp câştigat şi dacă nu vă pasionează fotbalul. Ca orice documentar care se respectă, producţia regizată de Nicholas şi Tryhorn nu oferă certitudini şi se fereşte de verdicte. Cu ajutorul imaginilor de arhivă şi al mărturiilor, inclusiv ale jurnaliştilor brazilieni care l-au cunoscut, este recompusă o epocă. Ne întâlnim acolo, în film, cu figuri legendare, de la Mario Lobo Zagallo, selecţionerul din '70 şi '94, la Amarildo, Jairzinho sau Rivelino. Peste toate şi peste toţi, Pelé.
Pelé în tricoul alb imaculat al lui Santos, Pelé căruia îi tremură piciorul când transformă penalty-ul care însemna golul 1.000 al carierei,
Pelé în fuleu, Pelé driblând, Pelé jucându-se cu nervii fundaşilor,
Pelé bătrân, în cărucior, dar vesel şi cu poftă de mâncare, pus pe glume împreună cu ruginiţii camarazi de arme de la Santos,
Pelé care îşi poartă crucea. Şi la propriu, crucifixul de la gât a rămas acolo de când era jucător,
Pelé care se roagă la Dumnezeu să nu îşi trădeze coechipierii înainte de finala cu Italia,
Pelé împietrit, privind imaginile de la meciurile când bulgarii şi portughezii i-au rupt picioarele la Mondialul din '66,
Pelé care spune că nu a fost un geniu, ci doar un om obişnuit, înzestrat cu un talent ieşit din comun pentru fotbal.
Pelé bătrân, bătând darabana pe cutia de lustragiu. Ce secvenţă!
Moştenitorul. Cadoul
Tresărisem când l-am văzut întâia oară pe Mbappe. Sprintul acela care lasă vid în urmă. Uşurinţa, mângâierea mingii, paralizia adversarilor. Bucuria, neastâmpărul. Îmi amintea de ceva, mai ales de cineva. Asemănarea era aproape dureroasă. Avea aceeaşi vârstă când a câştigat Cupa Mondială. Cred că el este moştenitorul. Singurul. Ceilalţi sunt altceva.