Drumul spre neutralitarism începe cu un tuşit - Încuiaţi la Centrul Replika

Degeaba Ministrul Culturii e al doilea om în imperiu dacă fiica lui îşi cască gura şi declară cu senină "impertinenţă" că Împăratul tuşeşte la Parada Sănătăţii. Forţele de ordine îi iau pe sus şi-i bagă la izolare într-o cameră de nu se ştie unde. Fetiţa (Silvana Negruţiu), luată la rost de părinţi (Viorel Cojanu şi Mihaela Rădescu), îşi susţine cauza cu înverşunare şi nicicum nu acceptă că doar i s-ar fi părut că l-a auzit pe Împărat tuşind, când acesta mai că nu-şi scuipa plămânii. În împărăţia lor nimeni nu e bolnav, cu atât mai puţin Împăratul. Iar dacă Împăratul s-ar îmbolnăvi, ar rezulta în mod fatal că toţi ceilalţi cetăţeni de rând ar fi cât se poate de vulnerabili, de muritori şi de insignifianţi, şi s-ar alege praful de societatea lor ideală.

Spectacolul montat de Leta Popescu la Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti ne prezintă o distopie îmbrăcată în basm tragi-comic care, pe măsură ce se desfăşoară, vădeşte tot mai multe puncte comune cu realitatea noastră. Piesa Mariei Manolescu Borşa frapează (şi încântă, totodată), prin seriozitatea disimulată şi, paradoxal, prin caracterul jucăuş prin care ne comunică mesaje serioase, frecvent alarmante, care fac parte din cotidianul nostru ieşit complet - de ceva timp - din comun. Montarea e în deplin acord cu vremurile bizare pe care le trăim: deşi se joacă în sala de teatru, publicul e absent, iar spectacolul e filmat cu două camere, la care se adaugă, alternativ, filmări anterioare care vin în completarea acţiunii cu un mic contrapunct vizual.

Dacă restricţiile din ultima jumătate de an au dat peste cap programul repertorial obişnuit, au blocat reprezentaţii, au îngreunat repetiţii şi au forţat proiecte să fie regândite, Încuiaţi funcţionează ca un teatru-film în care regăsim actorii, scena şi scaunele, dar imaginile ne sunt dirijate de echipă, privirea se supune unghiurilor alese de operatorii de imagine şi ecranul prin care percepem performance-ul devine în acelaşi timp un medium şi un filtru, la fel cum mare parte din realitatea pe care o percepem e intermediată de electricitate, pixeli şi tehnologie. Şi, tot în spiritul realităţii din ce în ce mai hiper/supra/ireale cu care ne acomodăm de la o zi la alta, cu mai mult sau mai puţin succes, Încuiaţi e un produs artistic scos din convenţiile realismului sau ale naturalismului. Spectacolul-film operează într-un registru uşor burlesc, caricatural, începând cu vestimentaţia personajelor şi machiajul strident şi continuând cu jocul în tuşe groase, exagerate prin stilizare. Dacă maniera nu ar fi fost pe deplin asumată ca opţiune estetică, ar fi deranjat, însă în varianta propusă de Leta Popescu, funcţionează bine, fiind în armonie cu dinamica textului.


Esenţă tare în interval mic

Încuiaţi oferă în mai puţin de o oră mai mult conţinut decât multe spectacole de două ori mai lungi, comprimând într-un interval scurt o paletă largă de idei, dileme, interogaţii şi posibile soluţii, obligând publicul, pentru a se edifica pe cât posibil, să vizioneze producţia de cel puţin două ori. Mijloacele şi resursele minimaliste cu care e realizat spectacolul-film se răsfrâng şi asupra dimensiunii scenei: cele trei personaje sunt înghesuite într-un spaţiu demarcat, claustrofobic, care va transmite fiori pe şira spinării multor (tele)spectatori care şi-au petrecut cele două luni de izolare din primăvară la bloc, între patru pereţi, în spaţii înguste sau în garsoniere.

La fel ca în povestirea lui Andersen, e nevoie de ingenuitatea şi luciditatea copilăriei pentru a recunoaşte şi a da glas unui adevăr flagrant a cărui evidenţă a fost inhibată adulţilor de teamă, conformism, spirit gregar ş.a.m.d. Orice acceptare a unei fisuri în temelia presupus intangibilă a imperiului atrage dubii fireşti faţă de caracterul său sacru (în sens cât se poate de profan), iar cei care susţin astfel de impietăţi sunt lichidaţi în regim de urgenţă, fie ei Miniştri ai Culturii. Infantilismul copilei serveşte aici ca o circumstanţă atenuantă la fel cum presupusa nebunie a bufonilor lui Shakespeare îi exonerează de caracterul lor subversiv. În acelaşi timp, fetei nu-i lipseşte deloc profunzimea şi nici viziunea. Înţelege tot ce se întâmplă cu o luciditate deconcertantă şi găseşte soluţii la tot pasul. Rolul e la rândul său pe măsură, oferindu-i Silvanei Negruţiu (cunoscută şi de pe scena Teatrului Bulandra, unde joacă în numeroase spectacole) un prilej savuros de a crea un rol de compoziţie pe care îl stăpâneşte cu fermitate. În mod evident şi explicit, pentru fetiţă lumea adulţilor e viciată şi plină de hibe, ipocrită prin excelenţă şi duplicitară. Copila e de acord cu părinţii ei că e nevoie de distrugere pentru a se crea ceva nou, iar criza pe care o traversează imperiul în acel moment reprezintă chiar momentul ideal pentru a se înlocui o societate muribundă cu una nouă, dinamică, bazată pe principii sănătoase şi adevărate, nu pe un sistem de egalitate simulat. Ideile sunt bune în ansamblu, însă modul discutabil de a le implementa şi maniera autoritară pe care le propune fata frizează dictatura (sau "neutralitarismul", ca să folosesc termenul ei). Sunt şi copiii contaminaţi de derapajele ideologice ale părinţilor sau se dovedesc, în cele din urmă, nişte extensii mai tinere ale acestora? Se pot dezice total de cei care au încercat să îi modeleze şi pot da naştere unei societăţi noi, eliberate de vechile tare? Sunt întrebări pe care spectacolul-film le formulează şi le lasă în suspensie. Ne oferă, în schimb, certitudinea că singurul fenomen constant, concret şi inevitabil e schimbarea, fie că vorbim de variaţiuni pe acelaşi fond sau de o mutaţie structurală completă a lumii aşa cum o ştim.

"Încuiaţi e felul în care mi-am reprezentat, ca în vis, molimele care ne bântuie azi. Realitate încuiată în distopie, basm încuiat în realitate, ritual de iniţiere încuiat într-o farsă despre o familie care se luptă cu propria ei natură. Şi cultură", a declarat Maria Manolescu Borşa, autoarea textului. Eu aş adăuga: farsă încuiată într-un spectacol în care cei încuiaţi suntem noi, privitorii, fiecare în propriul sistem de gândire deseori rigid, deseori autodistructiv.

Încuiaţi ne provoacă să gândim modalităţi de adaptare la situaţii-limită şi reuşeşte să o facă, la fel cum reuşeşte să demonstreze că teatrul - şi artele spectacolului, în general - izbutesc să se adapteze noului context, făcând apel la tehnologie şi la tipuri noi de sensibilităţi ale spectatorilor. Chiar dacă teatrul încetează, cel puţin provizoriu, să fie în felul în care îl ştiam, pariul continuităţii şi al reinventării e câştigat.

Din distribuţie fac parte actorii Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Silvana Negruţiu şi Maria Cioclov.
Textul a fost scris de Maria Manolescu Borşa, regia a fost semnată de Leta Popescu, scenografia a fost realizată de Gabi Albu, sound design-ul îi aparţine lui Andrei Raicu, lighting design-ul a fost asigurat de Radu Apostol, filmarea a fost făcută de Andreea Lăcătuş, Leta Popescu şi Radu Apostol, montajul a fost realizat de Andreea Lăcătuş, machiajul a fost realizat de Karina Dumitru, iar fotografiile au fost făcute de Isidor Popescu şi Ioana Ofelia.
Pentru reprezentaţii ulterioare, informaţii suplimentare şi alte spectacole, vizitaţi pagina de Facebook a Centrului de Teatru Educaţional Replika
.
(Cronica de mai sus a apărut în Revista Vatra, nr. 10-11/2020, pag. 173-174)