Vivir - Grădinărit uman

Un câine când şi când vorbitor (Elena Popa). Un cuplu matur, legat de oarece energii sexuale, divizat de multiple probleme personale (Camelia Paraschiv Kátai & Sebastian Marina). Fiica lor, proprietara unui bar aşezat la parterul imobilului părintesc, fugind de crizele mamei, preferând pasele fotbalistice cu tatăl, mare fan Barcelona (Mădălina Muşat, aflată la debutul în trupa Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe - TAM). Fiul lor, mecanic auto, îndrăgostit (Costi Apostol). Un alt cuplu, plimbând excesiv un cărucior gol, posibil semn al unei tragedii (Mona Codreanu & Iulian Trăistaru). Bărbatul din al doilea cuplu e iubitul fiului primului cuplu şi mare fan Real Madrid (asemenea Mădălinei Muşat, şi Iulian Trăistaru bifează debutul la TAM; cei doi şi-au câştigat angajarea graţie ediţiei 2020, dedicată actorului, a festivalului D-Butan-T, organizat anual de teatrul covăsnean). Stră-stră-străbunica cu cozi uriaşe (Fatma Mohamed), ce ar putea, la fel de bine, să fie considerată scriitoarea care creează, distruge şi iar creează universul (de mai sus).

Ei sunt protagoniştii Grădinăritului uman, spectacol montat de Andrei Măjeri la TAM, pornind de la textul lui Rodrigo Garcia (omul cu textul & regia & scenografia mult-discutatului Interzis accesul animalelor, de acum 11 ani, de la Naţionalul timişorean), în traducerea Luminiţei Voina-Răuţ. Serie de scurte scenete, de prolog - monoloage - dialoguri - epilog, de fire narative intercalate, de clipe de visare, intimitate, efervescenţă, comedie dezlănţuită, comentariu social (înţesat de referinţe privind cultura urbană spaniolă), critică a naturii umane ultra-contemporane, fragmente de eseu despre locuirea oraşului şi conlocuirea cu animalele (sau cu oamenii, chestie de perspectivă), spectacol de dragoste, tânjire, singurătate, izolare, creaţie când onirică, când intens realistă, întâmplare teatrală deloc scutită de episoade abstract / absurde, Grădinărit uman e genul de producţie în care mesajul / mesajele fac un pas în spatele exuberanţei estetice, care, pe baza excelenţei trupei de actori şi a celei de creatori artistici, confiscă atenţia şi aplauzele publicului intens îmbujorat.

Inocenţiu Ieremia (aflat la a doua colaborare cu TAM după Scene dintr-o căsnicie) aduce pe scenă o stradă, o colecţie de containere (îngăduind camere de locuit, ferestre, balcon, scară de acces, bar, atelier mecanic), un tomberon, o Dacie 1300. Oraşul trăieşte, vibrează, dansează (coregrafie Simona Dabija), visează prin dinamica actorilor, trecerea grăbită a căruciorului, cafeluţele matinale, rolele şi mesajele fetei de la bar (Mădălina Muşat e un spectacol în sine, de privit atât în relaţie cu restul trupei, cât şi separat, în propriu-i one-woman-show), câinele atotprezent & atotcunoscător (Elena Popa e în acel moment formidabil al carierei în care the sky is the limit), maşina ce prinde a se mişca sub braţele şi fesele actorilor (Grădinărit uman oferă cel mai bun moment de comic-gay-love din teatrul românesc al momentului, Costi Apostol & Iulian Trăistaru sunt demenţiali), mingea de fotbal şi recuzita asociată eternei dispute doar aparent microbiste Barça - Real (Sebastian Marina e liderul de galerie catalană pe care presa de profil l-a ratat până acum, Trăistaru îşi poartă albul cu aerul de superioritate şi încredere al marilor staruri merengues, iar Mona Codreanu prestează live un ¡Hala Madrid!...y nada más ce binemerită a 14-a Ligă a Campionilor).

Vagile referinţe stilistice afrimiene sunt potenţate de exuberanţa coloristică a garderobei, dar regia lui Măjeri (responsabil şi pentru partea de styling costume) trăieşte pe propriile picioare, mixând ingenios între multiple forme de exprimare, alternând convingător episoadele când mesajul se cere înţeles, cu cele în care se lasă, eventual, intuit, pentru a înveli totul într-o aură de mister / vag postmodern dintre cele mai originale. Contribuţiei majore a spaţiului de joc construit de Ieremia i se alătură cea a decorurilor sonore compuse & selectate de Magor Bocsárdi. În limbaj microbist, cei doi aduc El Camp Nou & Estadio Santiago Bernabéu la Sfântu Gheorghe, parchează o Dacie la centrul terenului şi ridică tribunele în picioare.

Grădinărit uman poate conduce la felurite concluzii despre disfuncţionalitatea familiei, imposibilitatea asumării tragediei, pasiunile interzise de cutumele sociale, agresivitatea cu greu ţinută în frâu de aceleaşi cutume sociale, singurătatea vieţii în doi, dependenţa de expunerea online a existenţelor văduvite de expuneri offline, înregimentarea în massa de suporteri ca surogat al sentimentului de apartenenţă. Se pot, de asemenea, emite felurite ipoteze despre cum cuplurile / societăţile viitorului le ucid pe cele ale prezentului doar pentru a le repeta greşelile. După cum, privind venerabilul personaj al Fatmei Mohamed drept o Şeherezadă ce îşi multiplică la infinit, prin copiere, poveştile, s-ar putea aduce în discuţie un Creator deloc jenat de obişnuinţa reproducerii fără sfârşit a unui acelaşi univers.

Din fericire pentru noi, contemplatorii acestor atât de neliniştitoare ipostaze & ipoteze, spectacolul lui Andrei Măjeri respiră un aer ludic, ici-colo punctat de episoade lirice, ce îl face intens agreabil. Grădinărit uman trece în revistă păcatele omenirii cu un zâmbet în colţul gurii, aşezat fix lângă filtrul ţigărilor aprinse de actori la final, pe culoarul ce leagă cabinele / vestiarele de scenă / stadion. Claustrată între disperarea raţiunii şi deruta sentimentelor, comédia umană alege, uneori, să trăiască la maximum două ore de spectacol, ca şi cum (i-) ar fi ultimele.